“Când venea vorba despre bunicile mele și de prezența lor în bucătărie, știai cine-i șeful, știai clar cui trebuie să-i spui o poezie, eventual cu ochii în lacrimi, pentru o felie de pâine cu marmeladă de prune sau de pită țărănească, coaptă-n cuptorul din curte și unsă cu untură, presărată cu boia și sare și moțată cu trei felii de roșie zemoasă și cu gust de roșie, nu de plastic.
Știai clar unde-i cutia cu zahăr cubic și știai clar unde-i cheia de la cămară: în buzunarul din față al șorțului bunicii, alături de cheia bufetului din care uneori, în zilele bune, ieșeau bomboane, poate chiar învelite-n ciocolată, o tabletă de ciocolată Ambasador, o portocală-n miezul iernii sau cacao dintr-o cutie maronie pe care erau desenate trei corăbii cu pânzele umflate de vânt. Bunica din partea mamei a crescut opt copii în vremuri de sărăcie lucie. Bunicul a refuzat să îmbrățișeze comunismul și a devenit cumva proscris.
Nu a ajuns în închisori dar nici n-a putut căpăta de lucru altceva mai sus decât nivelul de paznic, în vremuri în care ajungeai secretar de partid cu mult mai puțină școală decât avea el.
Banii erau puțini și munca la pădure nu aducea cine știe ce bucurii financiare. Și totuși, opt copii au crescut sănătoși, s-au dus la școli și n-au răbdat de foame niciodată. Pentru că bunicul, veteran de război, aducea mâncarea-n raniță iar bunica avea cheia cămării și știința de a face destul din puțin. Știa bunica Maria să facă pâine și plăcinte și coc în foc și mălai dulce, scrijele de cartofi pe plită, cartofi întregi în cuptor, zămuri mai lungi ori mai scurte. Știa să acrească laptele și să facă brânză, să înșire poamele la uscat și să ne umple traista cu tot ce ne trebuia să fim scutiți de foame când plecam de dimineața până noaptea prin pădurile Maramureșului.
Cât despre bunica din partea tatălui meu, ei bine, avea și ea șorț, cu mai multe buzunare, de nu știai niciodată în care dintre ele-i cheia și trebuia să ghicești. Mă rog, nu trebuia dar era distractiv. Bunica astalaltă avea un fel de a tăia pâinea mare cât o roată de car de la Sântana, că te săturai doar privind felia. Și dacă nu te săturai, primeai felia unsă cu unt și picurată cu miere stoarsă de bunicu’ din fagurii lui, din stupii lui vopsiți în galben și verde și albstru. Bunicul tăia doar pepenii, roșii ori galbeni, după care ne trimitea în „podrum”, adică-n beciul de sub casă, grozav de adânc (mi se părea atunci, adică acum 30 de ani), grozav de răcoros, grozav de întunecat.
Sau mai tăia cârnații uscați luni de zile pe niște stinghii, în cămară, deasupra borcanelor cu compot de struguri, dulceață de caise, zacuscă și murături. Găini nu tăia bunicul, tăia bunica. Ori cocoși obraznici. Ori gâște pe care le jumulea, le opărea și le transforma în ciorbe și fripturi.
Apropo, să știți că nici carnea pe care o găsiți azi în supermarket nu crește-n pomi, ea vine tot ca urmare a sacrificiului, lucru care ar trebui să atragă după sine mai mult respect pentru mâncare.
Și pentru că am adus vorba, bunica Florica făcea cele mai bune fripturi pe care le-am mâncat eu vreodată și cel mai bun gulyaș din carne de oaie cu cartofi noi. Și plăcinte cu brânză sărată ori dulce, din foi subțiri de vedeai prin ele, suprapuse și încrețite – o ciudată interpretare bănățeană a plăcintei dobrogene , ori poate a fost invers, cine să mai știe?”, îşi aminteşte Adrian Hădean la Europa FM.
