Republica Fantastică România: Aristocrația bugetară și pensiile speciale | VIDEO

Ziarul de Iași publică o anchetă despre atașamentul de neclintit al unor polițiști față de domeniul lor de activitate, în care insistă să rămână chiar și după ce se pensionează.

Sunt, astfel, citate cazurile unui domn care conduce acum Poliția Locală a orașului, de unde încasează câte 10.000 de lei lunar, după ce, acum câțiva ani, s-a pensionat tot dintr-o funcție din poliție, la vârsta de numai 50 de ani, iar acum încasează și o pensie de 10.000 de lei pe lună.

Un polițist, care s-a pensionat la 46 de ani, cu o pensie de peste 6000 de lei lunar, a revenit imediat în structuri, la Poliția Locală, de unde mai ia 7000 de lei pe lună, plus normă de hrană și alte sporuri.

Alt polițist, care a fost adjunct la Inspectoratul Județean de Poliție, s-a pensionat recent la 49 de ani, cu o pensie tot de 10.000 de lei lunar, dar a devenit imediat șeful Poliției Comunitare Miroslava, postură din care încasează alți 10.000 de lei pe lună ca salariu.

Ancheta continuă cu alte nume, într-o listă lungă și, mai mult ca sigur, incompletă. Astfel de situații se pot întâlni, evident, în toate județele și în toate orașele României. Este plin de cetățeni în floarea vârstei și în vârful activității profesionale care se pensionează pentru pensii de mii sau zeci de mii de lei doar ca să se angajeze apoi, practic imediat, în aceleași structuri din care tocmai au plecat, adesea pe funcții practic identice.

Desigur cineva ar putea spune că experiența acestor profesioniști este importantă și nu poate fi aruncată la gunoi. Dacă oamenii se pricep, atunci e bine să le folosim cunoștințele în interesul comunității, nu? Plus că dreptul la muncă este garantat de Constituție și nu poate fi îngrădit – ceea ce este, evident, perfect întemeiat.

Doar că… știți, necesitatea pensionării cu pensii speciale, mult peste principiile contributivității valabile pentru restul muritorilor, este argumentată de beneficiarii acestor avantaje prin uzura teribilă, efortul deosebit și stresul masiv pe care le îndură acești angajați în anumite profesii.

Desigur, nu-i ușor să fii polițist. Riscurile sunt deosebite, mediul de lucru, epuizant, iar cetățenii cu care ai de-a face nu întotdeauna caractere prea plăcute. Dar, dacă e atât de rău, cum se face că unii – și nu puțini – se pensionează cu prima ocazie, la 46, 49 sau 50 de ani, doar ca să se mute, practic, pe funcții asemănătoare în același domeniu, uneori chiar în aceeași clădire? Nu vi se pare că aici ceva nu se leagă, că ceva n-are nici logică și nici justificare? Sau, mai bine zis, n-are moralitate, că logică are: cine ar refuza o pensie de 10.000 de lei urmată de un salariu tot de 10.000 de lei ca să faci același lucru?

Problema nu este a celor care folosesc sistemul în propriul interes, de fapt. Problema este a statului și a legislativului care permit pensionări la 46 de ani, cu pensie specială întreagă, unor angajați care, ca s-o spunem p-a dreaptă, n-au de fapt nicio apăsare să-și continue activitatea, fără nicio suferință, în exact același domeniu.

Și, dincolo de banii cheltuiți, cel mai grav lucru este că statul dă un semnal extraordinar de prost restului contribuabililor, care observă cum, în România, există cetățeni de mai multe categorii, începând cu o aristocrație bugetară care profită de toți ceilalți fraieri de dedesubt, pentru că de ce nu. Iar asta creează frustrare, revoltă și neîncredere – cu rezultate pe care le vedem.