Despre momițe și fudulii
Există și se manifestă o confuzie gravă între momițe și fudulii, în detrimentul primelor. Dacă fuduliile sunt simbolul virilității și sunt consumate din cele mai vechi timpuri mai ales pentru asta, nu atât pentru gust, momițele, despre care mulți oameni cred că ar fi fudulii, rămân nemâncate tocmai pentru că există această sensibilitate la virilitate care-i împiedică pe unii dintre noi să încerce un gust poate interesant, ascuns într-o formă de care parcă nu-ți vine să te apropii decât poate, cu un anume soi de respect.
Glumesc, desigur, când mă refer la respect, în realitate barierele mentale au o altă natură. Cert e că din cauza faptului că necunoscătorii cred că momițele și fuduliile sunt sinonime, ratează experiența oferită de textura ca de creier, finețea ca de caviar și dulceața suavă a momițelor, umili ganglioni care împodobesc zona pieptului ori a gâtului vitelor și care au o viață de raft foarte scurtă, fiind extremi de sensibili.
Nu se găsesc în comerțul mare tocmai pentru că nu cumpără nimeni momițe, însă unele măcelării le au în ofertă uneori. Acum 70-80 de ani, poate și mai încolo, Bucureștii erau capitala balcanică a fuduliilor, creierului, măduvioarelor și momițelor, semn că sensibilitatea am dobândit-o odată cu ignoranța, pe care pesemne că am dobândit-o odată cu sporirea confortului, dar ăsta-i un subiect pe care nu-l aprofundez aici.
Dacă v-aș spune că mațele fripte sunt delicioase, ați avea vreo obiecție? Posibil, mai ales dacă faceți parte dintr-o generație care a văzut mai des membrana artificială a salamurilor ori a altor mezeluri, lucru care nu-i deloc condamnabil, în definitiv suntem în mare măsură tributari mediului în care trăim.
În realitate, cârnații de casă și caltaboșii nu sunt altceva decât combinații de carne, vegetale și lactate cu mirodenii, introduse forțat în intestine animale, pe care de foarte multe ori le consumăm fără un spasm sub ochi dacă au suferit acest proces al frigerii, care vine cu beneficiul caramelizării, care vine cu multiple beneficii gustative. Dincolo de asta, există la popoarele din balcani un soi de mâncare a săracului, care pe vremuri era exact asta, și care între timp a sporit în generozitate. Turcii îi spun cocoreci.
Au și grecii o denumire asemănătoare pentru acest fel de mâncare de stradă care se compune dintr-un amestec de carne și mirodenii felurite care îmbracă în strat gros o țepușă, fiind la rândul său îmbrăcat într-un strat gros de intestine de oaie curățate bine- sau cel puțin așa-mi place să cred.
Țepușa astfel îmbrăcată se învârte deasupra jarului de lemn până se pătrunde bine iar stratul de intestine de la exterior devine o crustă crocantă, aromată minunat și defel respingătoare, ba chiar dimpotrivă. Recomand cu drag să încercați, dacă ajungeți vreodată la Istanbul.
