Secrete mici și nu tocmai albe: lasagna
Secretul mic și nu tocmai curat de azi e despre un fenomen care se petrece în mare parte a lumii consumatoare de paste în stil sau de inspirație italiană, începând cu Italia și continuând cu părți ale Greciei, în restul Europei Unite, în Statele Unite, practic oriunde există trattorii, osterii sau alte stabilimente cu meniu de paste italienești. Sunt convins că multora dintre voi le-a trecut fie pe la urechi fie prin minte ideea că lasagna de azi nu-i tocmai ce trebuie. Eu pot să confirm că în multe cazuri, cele mai multe, nici nu e.
De multe ori, lasagna e colacul de salvare pentru fripturile rămase nevândute ieri, pentru capete de mușchi sau mici bucăți de zgârciuri care au costat bani la cumprare, dar care în mod obișuit nu pot fi valorificate fie din lipsa aspectului comercial, fie pentru că n-au cum să fie vândute ca atare, fie pentru că nu s-au vândut toate chiftelele pregătite ori cineva s-a grăbit să frigă niște carne care a rămas apoi în bucătărie.
Toate astea intră într-o mașină de tocat apoi sunt transformate în sos de carne pentru lasagna. Unde oamenii sunt chiar puși pe salvat orice bănuț, s-ar putea ca și sosul spaghetelor a la bolognese să provină din același tip de sursă. Rareori cumpără cineva carne special pentru lasagna pentru că rareori cineva se respectă suficient de mult. Sau din alte motive. Nici măcar nu mai contează.
Ideea e că n-aveți cum să știți cu siguranță și n-aveți cum să vă feriți decât așa: fie vă împrieteniți cu ospătarii ori cu bucătarul, fie nu mâncați lasagna. Sau mâncați…în definitiv n-a murit nimeni din asta. Cred.
