Holocaustul, văzut prin ochii unui copil: Jurnalul Evei Heyman

În Lumea Europa FM, Victor Marin vă invită la o primbare prin Oradea, unul dintre cele mai frumoase orașe ale României. Puțini știu că înainte de cel de-al Doilea Război Mondial, cam o treime dintre cei 90 de mii de locuitori ai orașului erau evrei.

O bună parte erau doctori, farmaciști, avocați, sau arhitecți. Ca regulă generală, cam toate clădirile istorice importante din Oradea au fost construite sau deținute la un moment dat de evrei. Orașul avea 21 de sinagogi, în vreme ce astăzi, au rămas doar 5. Într-una singură se mai țin slujbe și în zilele noastre, toată comunitatea evreiască din Oradea ar încăpea fără probleme în Sinagoga Ortodoxă.

Dacă tot a venit vorba, în Sinagoga Ortodoxă se află o pendulă foarte veche, care a încetat să bată în momentul în care trenurile morții au plecat către lagărele de exterminare. Printre ei, s-a aflat și Eva Heyman, o fată de 13 ani. În ultimele luni din viață, a ținut un jurnal în care sunt descrise evenimentele din anul 1944.

E drept că a apucat să scrie doar două luni, însă din paginile jurnalului, aflăm că Evei îi plăcea să facă sport: să patineze, să facă gimnastică sau să meargă cu bicicleta. Mai aflăm că îi plăceau și căpșunile cu frișcă și că era îndrăgostită de un băiat de vârsta ei.

Lucrurile frumoase se cam opresc aici, pentru că jurnalul Evei Heyman este o cronică a Holocaustului, văzut prin ochii unui copil.

Eva și-a notat felul în care erau torturați evreii, sau cum le-au fost confiscate toate bunurile care ar fi putut folosi armatei.

De la lenjerie de pat, la mașini de scris, până la aparate radio. Ce ar fi putut face soldații cu bicicleta Evei, rămâne un mister dar episodul este relatat pe larg în jurnal.

EMBED CODE Copiază codul de mai jos pentru a adăuga acest clip audio pe site-ul tău.

„Să vă fie ruşine! Luaţi bicicleta unui copil! Ăsta-i furt curat!”, a spus Eva Heyman. I s-a răspuns că “un copil de evreu nenorocit nu mai are dreptul să aibă bicicletă şi nici pâine, căci evreii mănâncă pâinea de la gura soldaţilor”.

La o lună de când a început să scrie în jurnal, Eva și toată familia ei au fost mutați cu forța în ghetoul amenajat la o aruncătură de băț de centrul Oradei. Au trăit în condiții greu de imaginat și Eva a scris cum cei aflați în ghetou îi cereau otravă bunicului ei, farmacist de profesie.

În mai 1944 au început deportările și trenul morții în care au fost aruncați Eva și bunicii ei s-a oprit la Auschwitz.

Printr-o minune, mama Evei Heyman a supraviețuit Holocaustului și după Război, a aflat ce i s-a întâmplat fiicei sale. A primit jurnalul Evei de la fosta bucătăreasă a familiei și în 1948, însemnările au fost publicate în maghiară. Abia în 1991, volumul a fost tradus și în limba română și a primit titlul de “Am trăit atât de puțin”.

În 2015, Asociația Tikvah din Oradea a ridicat o statuie care o înfățisează pe Eva Heyman. A fost amplasată în Parcul Bălcescu, în fapt, locul din care au plecat trenurile morții.

 

13 februarie 1944

Am împlinit 13 ani. M-am născut în treisprezece, într-o zi de vineri. (…) Înainte, totdeauna mi se sărbătorea ziua de naştere şi venea lume multă. Dar deja de anul trecut, n-au fost decât cele două prietene ale mele cele mai bine – Marica Kecskemeti, verişoara mea, și Aniko Pajor. Și, bineînţeles, mama mea, Agi. (…) Bunica mi-a zis că nu îngăduie să organizez o petrecere mare, ca să nu poată spune arienii că evreii huzuresc.


14 februarie 1944

Ador să merg cu bicicleta, iar bicicleta mea este una adevărată, nu este pentru copii, ci pentru oameni mari. Numai de nu mi-aş reaminti şi acum de Marta când privesc spre bicicletă. (…) Micul meu jurnal, ți-am promis că voi consemna în filele tale povestea Martei.

Se vor împlini aproape 3 ani de când ea a fost aici, la noi. Mai întâi, am mers cu biciletele. A fost primul meu tur cu această bicicletă roșie. A Martei era exact ca a mea, doar de un roșu mai deschis. Apoi, ne-am întors împreună. Mama ne-a servit cu ciocolată și căpșuni cu frișcă.

Deodată, la poartă a sunat cineva de cinci ori. Era fosta dădacă a Martei. “Marticica, a spus ea, hai repede acasă! Au venit de la Poliție. Trebuie să pleci și tu cu mămică și tăticu.” Bicicleta Martei a rămas multă vreme, în poartă, lângă a mea.

 19 martie 1944

Micul meu Jurnal, tu eşti cel mai fericit, căci tu nu poţi simţi, nu poţi şti ce nenorocire s-a abătut asupra noastră.  Au intrat nemţii! (…) De-a lungul zilei nimeni n-a deschis radioul. La prânz, nenea Bela a vrut să asculte ştirile, dar mama l-a rugat:

“Azi să nu ne pese de politică! Să ne trăim viaţa particulară.”. Dar, nu ştiu cum, s-a aflat totuşi că ei sunt aici şi (…) și pe nenea Bela l-a vizitat prietenul său cel mai bun din Oradea, nenea Alexandru Friedlander. Aşa că nenea Bela şi Alexandru Friedlander au plecat la cafenea.

N-au trecut nici zece minute şi (…) s-au şi întors. Amândoi erau albi ca varul. Aud şi acum vocea lui nenea Alexandru: s-a terminat cu noi toţi; de azi dimineaţă nemţii sunt la Pesta.

29 martie 1944  

Azi au venit de la Comunitatea Evreiască şi ne-au luat aproape întreaga lenjerie de pat. Nemţii pretind zilnic ceva de la evrei. Într-o zi, maşini de scris. În alta, covoare.  Astăzi, lenjerie de pat. Iniţial, bunica s-a târguit, apoi a zis:

“Acum nu mai contează nimic! Duceţi-le!”. A dat cheia de la dulapul cu lenjeria de pat acelor oameni complet străini. (…) Juszti, guvernanta noastră austriacă, a fost astăzi din nou aici. Avea ochii aşa de plânşi de parcă şi ea ar fi evreică. Zicea că nu poate suporta gândul că nu mă poate salva de ceea ce mă aşteaptă.

7 aprilie, 1944

Azi au venit să-mi ia bicicleta. (…) M-am trântit la pământ şi întinsă pe spate, am cuprins cu braţele roata din spate a bicicletei şi am strigat la poliţişti tot ce mi-a ieşit pe gură: „Să vă fie ruşine! Luaţi bicicleta unui copil! Ăsta-i furt curat!”.

Am adunat bani ca s-o cumpărăm un an şi jumătate şi pentru a completa suma am vândut vechea mea bicicletă de copil, masa pe care eram înfăşată când am fost mică şi paltonul vechi al bunicului. Bunicii, Juszti, mama şi nenea Bela, buna Luiza şi tăticu, toţi au contribuit la cumpărarea bicicletei. (…)

Unul din poliţişti a fost foarte furios. A spus că numai asta le mai lipseşte ca un copil de evreu nenorocit să le facă o asemenea comedie pentru că i se ia bicicleta. Nici un copil de evreu nu mai are dreptul să aibă bicicletă şi nici pâine, căci evreii mănâncă pâinea de la gura soldaţilor.

17 mai 1944

Da, Micul meu Jurnal. Am consemnat în paginile tale că orice rău poate fi şi mai rău. Vezi, câtă dreptate am avut! La fabrica de bere Dreher au început interogatoriile. Ştii, Micul meu Jurnal, jandarmii nu cred că evreii nu mai au nimic.

Acum, în case, toţi tremură aşteptându-şi rândul să fie schingiuiţi la Dreher. (…) Oameni sunt nu numai bătuţi, ci şi curentaţi. Mama povestea plângând şi dacă nu i-aş fi auzit vocea, aş crede că totul n-a fost decât un coşmar. Ea a spus că oamenilor aduşi în spital de la Dreher le curge sângele şi din nas şi din gură. Unii vin cu dinţii rupţi; tălpile le sunt aşa de umflate, că nu pot sta în picioare.

Micul meu Jurnal, mama a povestit şi ceva despre ceea ce fac jandarmii cu femeile, căci şi femeile sunt duse acolo, dar asta nici n-o consemnez în paginile tale. Pur şi simplu nu pot s-o scriu.

18 mai 1944 

Am mai auzit, asta a spus-o bunicul, pe întuneric, că aici, în ghetou, foarte mulţi se sinucid. În farmacia ghetoului există suficientă otravă şi bunicul le dă oamenilor mai în vârstă dacă-i cer. Bunicul a mai spus că cel mai bine ar fi să ia şi el cianură şi să-i dea o doză şi bunicii. Auzindu-l, mama a început să plângă şi am auzit cum s-a târât pe întuneric la salteaua bunicului şi l-a implorat plângând: tată, te rog, răbdare, nu mai poate dura mult.

30 mai 1944

Micul meu Jurnal, toţi spun că vom rămâne în Ungaria, că pe toţi evreii din ţară îi adună undeva, lângă Balaton şi acolo vom munci, dar eu nu cred. Trebuie să fie groaznic în vagon; şi acum nici nu mai zice nimeni că ne duc, toţi spun că ne deportează.

Acest cuvânt nu l-am mai auzit. (…) Au înghesuit circa 80 de oameni într-un vagon şi la atâţia oameni le-au dat o singură găleată cu apă. Şi mai groaznic este că au lăcătuit vagoanele. Pe canicula aceasta oamenii se vor sufoca! Jandarmul a spus că nu-i poate înţelege pe evreii aştia. N-au plans nici măcar copiii, toţi se mişcau ca nişte somnambuli.

Parcă nici nu mai trăiau… S-au urcat în vagoane împietriţi, fără să scoată un cuvânt. (…) Mă gândesc întruna la Marta şi mi-e teamă că şi nouă ni se va întâmpla acelaşi lucru. Degeaba spun toţi că pe noi nu ne duc în Polonia. (…) Deşi eu, Micul meu Jurnal, nu vreau să mor! Eu vreau să trăiesc, chiar dacă din întreg sectorul numai eu aş putea rămâne aici! Aş aştepta sfârşitul războiului într-o pivniţă, sau în pod, sau în orice gaură.  (…)Nu mai pot scrie, Micul meu Jurnal. Îmi curg lacrimile…





Ascultă online Europa FM / Descarcă gratuit aplicaţia Europa FM pentru Android sau aplicaţia Europa FM pentru iOS