DEPARTE DE ȚARĂ, APROAPE ACASĂ | „Se văd două țări în fiecare – România care pleacă mereu capul și o alta care n-ar accepta ceva injust”

Întâi au plecat să facă rost de bani. Cei mai mulți aveau copii la care se uitau cu neputința adultului care a ieșit din școli incapabil să afle esențialul – cum faci să te întorci seara acasă mulțumit.

Au plecat de unii singuri și s-au tras unii după alții – frați, surori, părinți, copii – pe măsură ce acasă își pierdeau speranța.

Apoi și-au găsit alte și alte motive să plece sau să se stabilească definitiv în România de dincolo.

Îi cunoaștem azi pe cei rămași acasă. Le-am propus să ne gândim împreună cum ar trebui să ne raportăm onest la românii care au ales o altă țară.

EMBED CODE Copiază codul de mai jos pentru a adăuga acest clip audio pe site-ul tău.

„Am întrebat de ce. Mi-a spus «Nu vezi ce e aici?»”

Când țările caută să-și crească produsul intern brut, oamenii caută ceva mai complicat de atât – își caută fericirea. Uneori, acel echilibru fragil între mulțumire și dor.

Fără s-o știe, o țară face zilnic un troc cu cetățenii săi – oamenii îi dau forța și inteligența lor, o fac o mașinărie de bani pentru bunăstare, statul le dă la schimb promisiunea fericirii – sănătate, libertate, educație. Sau… așa ar trebui.

Ștefan are 14 ani și a trăit în România de dincoace doar trei. Sunt anii în care mamei lui, educatoare în București, nu-i ajungeau banii nici să-și plătească chiria. Nicoleta și-a făcut într-o zi bagajul de Italia, cu gândul să-și ia în câteva luni și copilul. Pentru Ștefan au fost cele mai grele opt luni, iar Oana, mătușa lui, și le amintește încă bine: „Primul care a venit acasă, după un an și două luni, a fost tatăl lui Ștefi. Îi adusese o mașină foarte, foarte mare, din aceea cu telecomandă în care putea să se urce, să meargă ghidat de părinte și țin minte că nici nu s-a uitat la mașina aceea, n-a vrut să stea nici la el în brațe. Și atunci și-au dat seama ai mei că ar fi chiar o tragedie să rămână în țară și a trebuit să facă imposibilul și să îl ia și pe el.”

Înainte de a fi jurnalist, Oana Botezatu e sora, e mătușa lor, a celor din România de dincolo pe care îi numește simplu „ai mei”. Din patru copii ai aceleiași familii, e ultimul rămas în România de dincoace.

Ai ei se simt, cumva, norocoși. S-au regăsit și au început o viață nouă. În care Ștefan are un frate. Pe Alex.

„Aproape că se văd două țări în fiecare dintre ei. Ștefan lasă de la el foarte mult, iar Alex este foarte bătăios, nu concepe nicio nedreptate. Cumva, zici că e România care își plecă mereu capul și orice altă țară care n-ar accepta să i se întâmple ceva injust”, spune Oana.

Alți doi frați își vorbesc în românește în campusul din Southampton. Andreas și Eric Zimmermann au copilărit la Botoșani. După liceu, au ales universitatea din Marea Britanie pentru că știau că pot mai mult.

Despre visul lui Andreas – fost olimpic național la fizică, azi doctorand, tatăl lui, Alfred Zimmermann, a aflat dintr-un interviu într-un ziar local.

„Evident, a urmat o discuție și a fost foarte pragmatică – «De ce?». Răspunsul a fost atât de natural încât n-am putut să pun altă întrebare mai departe – «Păi nu vezi ce e aici?»”, poveștește Alfred.

După doi ani, Eric l-a urmat. Acum e student la Cibernetică, la Southampton.

„A plecat în primul rând motivat la ce a văzut la cel mare, la Andreas. A văzut cum se face școala acolo, cum se pune problema, ce deschideri sunt, ce oferte de muncă și evident, decizia mi s-a părut ușor de luat”, spune tatăl lor.

În ultimii 30 de ani au dispărut niște granițe și s-au ridicat altele. Aici, Alfred îi întreabă din când în când pe ai lui dacă se mai întorc. Oana o știe deja.

Alfred Zimmermann: „Mi-au spus că s-ar întoarce și mâine, dacă educația s-ar face cu responsabilitate, dacă sănătatea s-ar face cu respect, dacă politica ar fi făcută cu decență, administrația cu logică.”

Oana Botezatu: „Ei nu mai pot fi răzgândiți, dar poate copiii lor vor putea fi răzgândiți. Însă trebuie ca generația noastră sau poate copiii mei să se zbată mai mult decât au făcut-o părinții nooștri.”

România de dincolo are un PIB mai mare decât cea de acasă, forță de muncă – și cu și fără calificări – și are speranță. România de aici ar chema-o înapoi, dar nu știe cum să-i ofere esențialul – sănătate, libertate, educație. Adică fericirea intern brută, în schimbul vieții lor.

Cine sunt cei care pleacă – „Sunt oameni cu suflet care au plecat de nevoie. Sunt bucăți din sufletul meu”

Sunt numai 20 de ani la mijloc, anii în care România a pierdut educatoare, studenți, zidari, salahori, dar ei au câștigat o viață nouă.

Politicieni și comentatori i-au amestecat de-a valma. Le-au spus când „prost crescuți”, „vagabonzi”, „oameni fără o cultură a datoriei”, când elite, creiere exportate pe nedrept de alții dinaintea lor. Așa cum le-a dictat-o interesul.

EMBED CODE Copiază codul de mai jos pentru a adăuga acest clip audio pe site-ul tău.

Ei au muncit mai departe și au trimis acasă când bani, când numai vestea că sunt bine.

I-am întrebat pe „ai lor” cine sunt românii din diaspora dincolo de clișee.

EMBED CODE Copiază codul de mai jos pentru a adăuga acest clip audio pe site-ul tău.

„Această mahala nu reprezintă diaspora!”- e manifestul Alinei Mungiu Pippidi împotriva celor pe care îi numește lumpendiaspora românească. O sumă de aventurieri pauperi, așadar, pe care traiul dincolo de frontiere nu i-a schimbat destul cât să schimbe, la rândul lor, România în bine.

Dincolo de critici și de ironii, nu există, însă, familie în România care să nu aibă pe cineva departe.

Pentru Oana Botezatu, pentru Alfred Zimmermann, pentru prietenii, pentru vecinii care au încă grijă de casele părintești ale celor plecați la muncă ori la studii ei sunt, întâi de toate, „ai lor”. Apoi ai noștri.

Oana Botezatu: „Când au fost protestele #rezist, jumătate din inima lor își dorea să fie aici. Tot timpul îmi spuneau «Strigă și pentru noi.». Eu nu pot să vorbesc de rău de ei, chioar dacă n-au studiile doamnei Pippidi, pentru că sunt oameni cu suflet care n-au plecat de proști, au plecat de nevoie. Oameni care acum își permit acolo să trăiască, să-și dea copiii la școală și să aibă bani să îi dea și la tenis sau la înot, ceea ce aici ar fi imposibil. Pentru mine, sunt bucăți din sufletul meu.”

Alfred Zimmermann: „Pot să le spun că sunt niște pionieri. S-au dus acolo, eu le doresc să le fie casa acolo. Au avut curajul acesta pentru că nu s-au mai regăsit aici. Am auzit și eu din acestea – de căpșunari, de salahori. Credeți-mă, vă spun cu mâna pe inimă că am un respect deosebit inclusiv pentru femeile alea despre care se spune că se duc și spală bătrânii. De ce? Au avut demnitatea să nu stea cu mâna întinsă. Pentru asta merită respectul.”

Oana Botezatu: „Mă uit la ei, la rudele mele, la oamenii mei din «mahala», și văd că faptul că au plecat din țară nu înseamnă că s-au rupt de țară. Fiindcă sânge din sângele lor e încă aici, fiindcă aici s-au născut și aici le sunt cele mai multe amintiri. Și optimist este faptul că la protestul diasporei va veni și Ștefi, nepotul meu, care e în vacanță aici, și împreună cu el va veni și Alex.”





Ascultă online Europa FM / Descarcă gratuit aplicaţia Europa FM pentru Android sau aplicaţia Europa FM pentru iOS

Articole Similare