Cel mai frumos început al unei povești de dragoste, premiat în Clubul de Seară cu un raft de cărți

Toader Păun a oferit vineri seara, în direct la Europa FM, un raft de cărți de dragoste unei ieșence.

Claudia din Iași a scris pe forumul europafm.ro cum și-a cunoscut ea jumătatea. Povestea pare una desprinsă din cărți, însă Claudia i-a convins pe ascultătorii Europa FM, în direct în Clubul de Seară că este una cât se poate de reală și pe cât de increbilă, pe atât de frumoasă și durabilă.

Povestea Claudiei începe într-un tren, când avea 18 ani, fix în ultima zi a anului. Ea i-a mărturisit lui Toader Păun că atunci când își amintește cum a început totul își stăpânește greu emoțiile și îi vine să spună tot ca și cum s-ar fi întâmplat ieri.

Cluadia este câștigătoarea concursului Raftul Poveștilor de Dragoste, organizat de Editura Nemira și Europa FM pe europafm.ro.

Povestea care a impresionat echipa Europa FM a fost postată pe forumul europafm.ro:

Tind sa cred ca fiecare dintre noi are puterea de a-si croi propriul drum in viata, ca nimic nu este prestabilit si ca totul depinde de alegerile pe care le facem, insa povestea ce sta in spatele casatoriei mele ma face sa cred contrariul…destinul a fost cel ce m-a ghidat sper jumatatea mea.

Eram in seara zilei de 31 decembrie, peste cateva ore urma sa sarbatorim trecerea dintre ani. Cand toti se pregateau de petrecere, eu ma plimbam dintr-un colt in altul al camerei, simtind nevoia sa ies din casa. Fara sa ma gandesc la prea mult, mi-am strnas cateva lucruri si, in ciuda insistentelor familiei, am plecat pentru a sarbatori anul nou la o verisoara.

Pentru a ajunge la destinatie, singurul mijloc de transport era trenul. Desi era pustiu pe strazi, iar in tren misunau cativa oameni ai strazior, am ajuns cu bine la destinatie, fara incidente traumatizante. Unchiul meu m-a asteptat in gara, putin nelamurit, dar incantat ca am ajuns vie si nevatamata. Desi am fost intampinata cu bratele deschise, starea de neliniste pe care o aveam nu inceta sa ma obsedeze, ba chiar se accentuase. Dupa ce am ciocnit un pahar de sampanie si ne-am facut urarile specifice, m-am hotarat sa ma intorc acasa, fara a le oferi prea multe explicatii pentru aceasta decizie, intrucat, sincera sa fiu, nici eu nu-mi puteam explica ce m-a impins spre aceasta.

M-as fi urcat in tren si mai devreme, insa am fost retinuta de rugamintile rudelor, care era ingrijorate pentru siguranta mea.

Trecusera doar cateva zeci de minute din noul an, iar eu ma aflam iar in tren, mai singura decat am fost data trecuta, intrucat nici macar oamenii strazilor nu-mi mai tineau ‘companie’. In timp ce meditam la propria-mi lipsa de ratiune, constientizam tot mai mult pericolul la care m-am expus, fara a-mi putea explica de ce. Dar, pe cand frica se aseza tot mai comod in sufletul meu, usa compartimetului se deschise, iar in fata mea aparu el…Atat uniforma pe care o purta, cat si postura lui impunatoare ma captivasera si pret de cateva secunde am uitat de bunul simt, continuand sa-l fixez cu privirea, din cap pana-n picioare.

Cand privirile ni s-au intalnit, am observat uimirea din ochii lui, care m-a readus la realitate si care m-a facut sa ma rusinez de propriul comportament. M-a intrebat daca locul din fata mea este liber, iar eu, dupa ce am adoptat pozitia ‘ghiocel’, cu privirea in pamant, i-am facut semn sa se aseze. Intr-un mod inexplicabil, prezenta lui mi se parea familiara, ma linistea si ma facea sa ma simt in siguranta, desi nu il cunoastea decat de cateva minute.

Dupa putin timp m-am trezit conversand cu acest barbat ca si cum l-as fi cunoscut de o viata, precum doua suflete pereche pe care destinul le-a separat doar pentre a le uni ulterior.

Timpul este intr-adevar relativ, intrucat a zburat cu o viteza mai mare decat a gandului; a fost cea mai scurta calatorie din viata mea, iar sentimentul de tristete pe care l-am avut cand am ajuns la destinatie a fost coplesitor.

Desi am facut schimb de adrese si alte date de contact, aveam un sentiment de incertitudine, totul parea ca un vis frumos, prea frumos pentru a se concretiza in ceva palpabil. In lunile ce au urmat am incercat, inutil, sa nu ma gandesc la experienta prin care am trecut si sa nu-mi fac sperante desarte, dar cand am primit prima scrisoare de la el, toata munca de lamurile pe care am dus-o cu propria persoana s-a naruit precum piesele de domino. Saptamnal primeam cate o scrisoare in care imi detalia, cu lux de amanunte, activitatile saptamanii precedente.

Scria atat de frumos incat ma intristam de fiecare data cand ajungeam la ultimele randuri ale scrisorii…‘PS: Te iubesc!’.

Timpul a trecut, eu am mai imbatranit cu un an si simteam ca scrisorile saptamanale nu mai sunt suficiente, voiam ceva mai mult.

Desi nu am spus asta cu voce tare, aceste ganduri au ajuns la el sub o forma sau alta, intrucat ultima scrisoare intarzia sa apara…nu mai primisem nimic de cateva saptamani, ceva se intamplase, inauntrul meu se dadea o lupta, asteptarea era de nesuportat…cand…cineva batu la usa. In speranta ca urma sa primesc macar o veste de la el, menita sa-mi puna capat suferintei, m-am napustit asupra usii, vrand parca sa o scot din balamale. Usa se deschise, iar ceea ce am vazut m-a lasat fara grai.

Statea in fata mea, imbracat in uniforma alba, specifica marinei militare, mai frumos decat orice reprezentare mentala pe care mi-o facusem in lipsa lui. La vederea imaginei mele ravasite, un zambet discret ii aparu in coltului gurii, dar, pentru a nu ma ofensa, incerca sa para cat mai serios. Imi intinse un plic…

‘Nu-mi pot imagina alt sfarsit!’ a spus el. Nestiind ce sa inteleg si ce sa raspund, tineam bucatica de hartie impaturita in mana, cautand o urma de curaj pentru a o citi, in timp ce cuvantul ‘sfarsit’ rasuna ca un ecou in mintea mea. Ochii inlacrimati imi ingreunau sarcina de a deslusi cele scrise.

Hartia imi scapa printre degetele tremurande, lacrimile imi inundasera ochii, iar eu eram incapabila sa scot vreun sunet. In fata mea, el ingenunche, ma luase de mana si imi spuse: ‘Deci, vrei?’…In cele din urma, mi-am venit in fire, mi-am adunat toate gandurile si i-am oferit raspunsul mult asteptat: ‘Da, da, de o mie de ori, da!’

Vizibil multumit de raspunsul meu, se ridica si se adresa apoi parintilor mei care, la fel de uimiti ca si mie, asistasera la acesta scena: ‘Daca binevoiti a-mi oferi mana fiicei dumneavostra, castigati un fiu, daca nu, pierdeti o fiica, eu oricum v-o iau!’

Ceea ce a urmat este usor de imaginat, ceea ce a trecut, insa, este greu de crezut. Si acum, dupa treizeci si ceva de ani de casatorie, rememoram si traim aceasta poveste ca si cum s-ar fi intamplat ieri. Nici eu si nici el nu mai avem vigoarea si frumusetea tineretii, dar sufletele noastre sunt la fel de tinere, iar dragostea ce ne uneste arde cu aceeasi intensitate si va dainui pana cand ‘moartea ne va desparti’.