CARAȘ SEVERIN: 73 de ani de la deportarea etnicilor germani din Banat în URSS

La fel ca în fiecare an, în luna ianuarie, Forumul Democrat al Germanilor din România, filiala Caraș-Severin organizează evenimente de comemorare a etnicilor germani deportaţi de pe teritoriul României în lagărele de muncă din fosta URSS.

Unul dintre momente s-a consumat la Reșița, la monumentul din Parcul Cărășana, transmite corespondentul Europa FM, Vali Popovici.

Potrivit preşedintelui Forumului Democratic al Germanilor din Caraş-Severin, Erwin Ţigla, „cei mai mulţi etnici germani din Banatul Montan au fost deportaţi până în Munţii Ural. Astăzi mai trăiesc în Caraş-Severin doar 29 de deportaţi sau născuţi în acea perioadă chiar acolo, departe de casă, 19 fiind din Reşiţa. Unii dintre ei nu mai sunt transportabili, fiind bolnavi şi bătrâni”.

În urmă cu 73 de ani, bărbaţi între 17 şi 45 de ani şi femei între 18 şi 30 de ani, apţi de muncă, de pe întreg teritoriul României, au fost luaţi din sânul familiei şi transportaţi în vagoane pentru transportul animalelor, până departe, pe teritoriul actualei Ucraine (zona Doneţk) şi al Rusiei (Munţii Ural).

Margareta Szivacsek a fost una dintre persoanele deportate din Reșița.

La vârsat de 17 ani a fost luată de la școală, împreună cu alți tineri și urcată în vagoane speciale pentru transportul vitelor și dusă în Siberia.

Doamna Margareta ne-a mărturisit că a îndurat foame, mâncarea fiind puțină și fără consistență.

A muncit la -45 de grade, în iernile siberiene, iar dacă se îmbolnăveau nu primeau medicamente. Munca nu era deloc una potrivită unei tinere, muncind la târnăcop și în construcții.

A ținut-o în viață doar gândul că într-o zi va putea pleca acasă și va avea șansă să-și revadă familia.

Ernest Ulrich este un alt supraviețuitor al deportării, care a avut tăria să-și aștearnă memoriile și experimentele dramatice trăite acolo, departe de casă și de cei dragi, într-o carte.

Din familia sa au fost deporați și sora și tatăl său. Sora sa a murit acolo fiind împușcată, iar tatăl a revenit acasă foarte slăbit și bolnav.

Mie mi-a povestit mama. Eu nu ştiu cum a fost, că eu sunt născută chiar în Siberia, eram mică. Mama mi-a povestit că acolo, femeile, tinere și mai puțin tinere, dar în putere, munceau cot la cot cu bărbații. Munceau în mină, la preparație la cărbune sau peste tot unde era nevoie. Erau tinere, iar viața își cere dreptul chiar dacă era foarte greu. Mai aveau şi ele legături. În fine, apăreau copiii, fără ca ele să fie căsătorite, iar atunci când trebuiau să plece şi să se întoarcă în România, le era ruşine, nu ştiau ce să spună…cum a apărut un copil fără ca ele să fie căsătorite…şi multe se întorceau în ţară fără copii. Îi luau rușii fiindcă se născuseră acolo. Eu am avut noroc. Mama nu a ţinut cont de nici o preconcepţie, nu a vrut în ruptul capului să se întoarcă în ţară fără mine. Problema era cu ruşii, care n-ar fi lăsat-o să mă ia cu ea, aşa că mama m-a strâns bine la piept, s-a îmbrăcat foarte gros şi nimeni nu a observat că femeia aceea are un copil lipit de ea, că sub un palton se ascund două suflete”. a povestit Eveline Zigller.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Elisabeta Schibick și sora ei, Krisc Josefina au fost luate dintre ai lor de la Doman.

„Ne-am trezit cu rusii și cu miliția la ușă în toiul nopții. Efectiv ne-au luat pe sus. Au muncit în minele de pe Don și după cinci ani s-au întors acasă. Drame printre deportaţii în URSS au fost multe, unele sunt deja povestite, alte nu – şi sunt destule poveşti încă tăinuite – fiecare cu tragismul şi cu suferinţa ei, comunismul însă, în esenţa lui provocând mai multe suferinţe de cât bucurii, pe acolo pe unde a trecut. Drama acestor oameni deportaţi a plecat de la singurul fapt că erau de etnie germană. Asta era unica vină, pentru că, la nivel decizional, liderii comunişti considerau că „Dacă antifasciştii sunt comunişti, atunci anticomuniştii sunt fascişti”

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Anna Wisst, o altă nemțoaiacă care s-a întors din lagăr are acum stră-strănepoţi.

Este bucuroasă că s-a putut întoarce la ai săi.

„Mă bucur foarte mult că în fiecare an cineva se gândeşte la toţi cei care au murit, că se adună, că spun o rugăciune pentru sufletul lor, că nu sunt uitaţi. Eu am luat nepoţica cu mine…ştiţi, sunt la o vârstă, dar tare aş vrea ca şi peste 10 sau 20 de ani, rudele, nepoţii noştri să se mai adune şi să se roage pentru cei duşi de tot…e tot ce mai putem face pentru ei. Dacă n-au avut linişte aici pe pământ, măcar acolo în Cer să aibă parte de ea.” adaugă Anna Wisst.

Ultimii deportaţi s-au întors acasă abia la sfârșit de decembrie 1949, după cinci ani de muncă depusă pentru „reconstrucţia” statului sovietic.





Ascultă online Europa FM / Descarcă gratuit aplicaţia Europa FM pentru Android sau aplicaţia Europa FM pentru iOS