Republica Fantastică România: Pentru UE, divorțul amar de America poate fi momentul perfect pentru a-și reface viața | VIDEO
Vladimir Ilici Lenin ar fi observat, la un moment dat, că “există decenii în care nu se întâmplă nimic și există săptămâni în care se întâmplă decenii”. Apocrifă sau nu, expresia pare foarte potrivită acum, când decenii de colaborare, prietenie și încredere între Statele Unite și Europa au fost făcute praf, în doar câteva zile, prin declarațiile, poziționările politice și acțiunile noului președinte american și ale administrației sale.
Primele acțiuni au fost economice. Donald Trump a declanșat de facto un război comercial cu Uniunea Europeană, mărind tarifele pentru importurile de oțel și aluminiu, și a declarat că europenii, citez “ne consideră proști și ne înșală”, pentru că nu importă mai multe mașini americane pe vechiul continent. De asemenea, a avertizat UE că, dacă nu va cumpăra mai mult petrol și mai multe gaze din SUA, îi va impune tarife vamale mai mari.
Este adevărat că Trump a întreprins acțiuni economice ostile sau a făcut declarații agresive față de mai mulți dintre aliați sau vecini – Canada și Mexic sunt două exemple puternice, cărora li s-a alăturat și un aliat strategic al SUA din Marea Chinei, adică Taiwanul, o țară aflată în permanent pericol de a fi invadată de către China și despre care Donald Trump a spus recent că “ne-a luat industria de cipuri și dacă nu ne-o dau înapoi, nu vom fi foarte fericiți”.
Însă, pentru europeni, șocul aproape năucitor a venit zilele trecute, când Trump a spart coaliția occidentală de rezistență împotriva Rusiei agresoare și a deschis unilateral dialogul cu Vladimir Putin – altfel, urmărit de Curtea Penală Internațională pentru crime de război. Mai mult, Trump și reprezentanții săi au anunțat public concesii pentru Rusia chiar înainte de a începe, efectiv, negocierile privind pacea în Ucraina, ceva ce a provocat stupoare în Occidentul european și o stare aproape euforică în mass-media rusești – de altfel, un fost consilier prezidențial american a comentat, cu amărăciune, că “a fost o zi mare pentru Moscova” și că “la Kremlin se bea vodcă din sticlă” de fericire.
Pentru europeni, negocierea cinică a viitorului Ucrainei de către mari puteri, fără măcar ca victima să fie consultată, are similitudini înspăimântătoare cu trecutul cumplit care a dus la al doilea război mondial – este vorba, evident, de Acordul de la Munchen, din 1938, când Germania Nazistă, Italia fascistă, Marea Britanie și Franța au căzut de acord ca Hitler să anexeze părți din Cehoslovacia, în speranța că astfel va fi obținută pacea – ceea ce, evident, nu s-a întâmplat: un an mai târziu, naziștii și sovieticii invadau Polonia și declanșau, astfel, al doilea război mondial.
Reverberațiile trecutului teribil al Europei s-au făcut auzite și în discursul vicepreședintelui american JD Vance la Conferința de Securitate de la Munchen, care i-a acuzat pe europeni că încalcă libertatea de exprimare prin legislația lor împotriva discursului urii. Este un subiect extraordinar de sensibil în Europa, și mai ales în Germania. În majoritatea țărilor membre ale Uniunii Europene există legislație care interzice așa numitul discurs de ură – este vorba despre legi concepute pentru a preveni și a sancționa incitarea la ură, discriminare sau violență împotriva indivizilor sau grupurilor pe baza unor caracteristici precum rasa, religia, etnia, orientarea sexuală sau genul. Europenii știu prea bine la ce poate duce propaganda nazistă, de pildă, și o interzic pe bună dreptate, dar iată că noua administrație americană pare de cu totul altă părere.
În plus, discursul urii, combinat cu propagarea a diverse teorii ale conspirației și falsuri sunt folosite acum pe scară largă, pe rețelele sociale, de inamicii democrației europene, împotriva democrației europene. Au dreptul europenii să se apere în fața acestor atacuri? Cum ar trebui să răspundă atunci când principalul consilier al lui Donald Trump și cel mai bogat om al planetei, proprietar al rețelei X, distribuie, zilnic, un torent de informații false de pe contul său personal cu 218 milioane de urmăritori, multe dintre acestea țintind direct situația din unele țări ale Uniunii?
Ultimul exemplu, iată, redistribuirea aprobatoare a unui soi de amenințare făcută de politicianul pro-rus Călin Georgescu, care a promis că, în prima lui zi ca președinte, va interzice ceea ce el numește “Rețeaua Soros” – fără să explice ce înțelege prin rețeaua Soros și pe cine, cum anume și în baza căror legi va interzice ce va interzice – asta, apropo de libertatea de exprimare pe care, aparent, o susține administrația americană.
Fascinant, totuși, cum încă un politician din această țară încearcă să preia sperietoarea cu Soros, copiind și el pe alții din alte țări, unde șmecheria pare să fi mers – Viktor Orban, cel mai corupt lider din UE, este cel mai bun exemplu. La noi, primul care a încercat manevra cu rețeaua Soros a fost Liviu Dragnea, care a lăsat să se înțeleagă, la un moment dat în 2017, că a fost ținta unei tentative de asasinat finanțate de George Soros. Era perioada în care presa aservită acestui politician de tristă amintire susținea că manifestanții anti-guvernamentali din Piața Victoriei ar fi fost plătiți – tot de Soros, cu 100 de lei de cap de adult, 50 de lei pe cap de tânăr și 30 de lei pe cap de câine adus la demonstrație.
Una peste alta, istoria pare să accelereze puternic în aceste zile, și nu în direcția bună. Dar, cum orice criză reprezintă și o oportunitate, pentru Uniunea Europeană acest divorț amar de America poate fi momentul perfect pentru a-și reface viața… și a-și înțelege și asuma rolul mondial – adică să fie nu doar o mare putere economică globală, ci și o putere militară cu o capacitate certă de a descuraja eficient orice fel de agresiune împotriva membrilor săi.
Pentru UE, problema nu e să finanțeze o armată comună europeană. Bani există. Ce a lipsit până acum este voința politică. Dar, așa cum știm cu toții, nevoia te-nvață.
