Profesorii pe care îi apreciam cel mai puțin la școală ajung să fie cei pe care ni-I amintim cel mai bine

De ce nu îi uităm tocmai pe cei care ne-au enervat?

Există profesori pe care îi uităm aproape complet după ce terminăm școala și alții despre care ne putem aminti și ani mai târziu. Spre surprinderea noastră, de cele mai multe ori acești profesori care ne rămân în memorie sunt întocmai cei cu care nu ne înțelegeam, care erau prea stricți cu notele sau care dădeau prea multe teme. Acest lucru se întâmplă deoarece amintirile puternice nu sunt neapărat legate de persoanele pe care le-am plăcut cel mai mult. Emoțiile puternice, chiar și cele negative, pot face anumite experiențe mai memorabile.

Emoția face amintirea mai greu de uitat

Când trăim o experiență care ne provoacă o reacție emoțională puternică, creierul îi acordă mai multă atenție. Amigdala, o regiune implicată în procesarea emoțiilor, interacționează cu hipocampul, care are un rol important în formarea amintirilor. De aceea, este posibil să ne amintim foarte bine un moment în care un profesor ne-a făcut să râdem, dar și unul în care ne-a certat în fața clasei. Ceea ce contează este intensitatea emoțiilor simțite în acel moment, și nu calitatea lor pozitivă sau negativă. 

Și rutina ne ajută să uităm

Un profesor foarte calm, care intră la oră, explică lecția și pleacă, poate fi apreciat de elevi, dar după câțiva ani poate fi greu să ne amintim o situație concretă legată de el. În schimb, profesorul care avea o expresie celebră, care era stresant de imprevizibil sau foarte strict și răutăcios poate rămâne în memorie tocmai pentru că ieșea din tipar, și pentru că șocul simțit în fiecare oră a sa lasă un impact mult mai mare asupra noastră decât rutina pașnică a unui profesor plăcut. Psihologia memoriei arată că evenimentele distinctive sunt mai ușor de diferențiat de experiențele repetitive. Dacă avem cinci ani de școală plini de ore asemănătoare, o oră neobișnuită poate deveni un reper.

Cum putem ajunge să le dăm amintirilor o altfel de calitate

După ce părăsim școala, putem privi aceleași experiențe negative dintr-o perspectivă complet diferită. Profesorul care ni se părea exagerat de strict poate deveni, în amintire, „profesorul care ne ținea în priză”, și poate chiar să devină apreciat pentru modul în care „ne-a silit să învățăm”, sau pentru faptul că acea materie este mai bine imprimată în memoria noastră decât oricare alta. Acest lucru se întâmplă pentru că privim întâmplările trecutului, de care ne-am mai detașat, dintr-o perspectivă mai puțin afectată de metodele profesorului respectiv, iar fenomenul este unul definit sub numele de „rosy retrospection bias”, ca și cum ne-am uita la întâmplări ale trecutului prin niște ochelari cu lentile roz. De aceea, din prisma unui prezent în care am scăpat de orele stresante, testele imposibile și temele kilometrice, ne putem concentra pe avantajele pe care poate nu le puteam vedea în trecut, de exemplu faptul că încă suntem familiari cu materia.

Autor: Ștefania Marta Irimia