Mâncarea mamelor și bunicilor noastre

Pe vremea când femeile stăpâneau bucătăriile, bărbații erau mai puțin burtoși, copiii erau mai puțin obezi, iubirile erau mai intense și cheile costau la fel de puțin ca azi, dar erau folosite ceva mai mult. Mi-e dor de vremurile acelea pe care încă le-am mai prins. Nu, nu acasă la mama, mama era deja working woman, muncea opt-zece ore în fiecare zi într-o fabrică de confecții, mai muncea opt-zece ore pe zi în „fabrica” de acasă pentru a ține curați și cât de cât educați patru copii și un soț. Mama gătește excelent dar nu a fost niciodată stăpâna bucătăriei, o împărțea în mod egal cu tata, bucătar bun și el. Făceau mâncare cu schimbul, ba uneori se intersectau, ocazii cu care ieșeau scântei. Povestea cu două săbii în aceeași teacă e valabilă și-n bucătărie. Cu bunicile însă treaba stătea altfel. Mai așezat. Mai riguros.

Nu știu dacă neapărat mai gustos dar cu siguranță cu mai multă rânduială. Știai cine-i șeful, știai clar cui trebuie să-i spui o poezie, eventual cu ochii în lacrimi, pentru o felie de pâine cu marmeladă de prune sau de pită țărănească, coaptă-n cuptorul din curte și unsă cu untură, presărată cu boia și sare și moțată cu trei felii de roșie zemoasă și cu gust de roșie, nu de plastic. Știai clar unde-i cutia cu zahăr cubic și știai clar unde-i cheia de la cămară: în buzunarul din față al șorțului bunicii, alături de cheia bufetului în din care uneori, în zilele bune, ieșeau bomboane, poate chiar învelite-n ciocolată, o tabletă de ciocolată Ambasador, o portocală-n miezul iernii sau cacao dintr-o cutie maronie pe care erau desenate trei corăbii cu pânzele umflate de vânt.

Bunica din partea mamei a crescut opt copii în vremuri de sărăcie lucie. Bunicul a refuzat să îmbrățișeze comunismul și a devenit cumva proscris. Nu a ajuns în închisori dar nici n-a putut căpăta de lucru altceva mai sus decât nivelul de paznic, în vremuri în care ajungeai secretar de partid cu mult mai puțină școală decât avea el. Banii erau puțini și munca la pădure nu aducea cine știe ce bucurii financiare. Și totuși, opt copii au crescut sănătoși, s-au dus la școli și n-au răbdat de foame niciodată. Pentru că bunicul, veteran de război, aducea mâncarea-n raniță iar bunica avea cheia cămării și știința de a face destul din puțin.

E drept, mămăliga cea vârtoasă era făcută de bărbat, dar sarcina împărțirii îi revenea femeii. Știa bunica să facă pâine și plăcinte și coc în foc și mălai dulce, scrijele de cartofi pe plită, cartofi întregi în cuptor, zămuri mai lungi ori mai scurte, știa să acrească laptele și să facă brânză, să înșire poamele la uscat și să ne umple traista cu tot ce ne trebuia să fim scutiți de foame când plecam de dimineața până noaptea prin pădurile Maramureșului. Și pentru că îmi place să vă provoc, așa cum cum îmi place să-mi provoc clienții, vin cu rețeta mămăligii bunicului meu, în câteva minute.

Pune un litru de apă la fiert, și când dă în clocot, aruncă în ea un pun de sare grunjoasă. Aruncă după sare și o cană de mălai cu măcinișul mare. Asta ar fi cam 250 de grame. O să ai în oală un gogoloi mare de mălai, dar nu intra în panică, îndată ce crește temperatura apei la loc, gogoloiul începe să se desfacă. Ia un făcăleț și începe să amesteci încet. Repetă asta cât de des poți, preț de o jumătate de ceas.

Coboară focul la minimum și nu te opri din amestecat încă un sfert de oră. Stinge focul și mai învârte-n mămăligă un sfert de oră. Ai grăjă să nu te stropească pe brațe, că-i fierbinte tare. Dacă ai reușit să faci asta într-o oală din fontă, deasupra unui foc de lemne, te-ai apropiat cu gustul de mâncarea copilăriei mele din Firiza. Dacă pui mămăliga-n straturi între care clădești bulgări de brânză usturoaie și jumări din slănină afumată, o să ajungi la concluzia că a meritat efortul. iar dacă-ți închipui că ajunge o jumătate de oră pentru treaba asta, mai bine nu te apuca. Mămăliga vârtoasă e ca un ultramaraton. E o mâncare pentru cei care-s campioni în inimă înainte să treacă linia de start.

Bunica din partea tatălui meu avea un fel de a tăia pâinea mare cât o roată de car de la Sântana, că te săturai doar privind felia. Și dacă nu te săturai, primeai felia unsă cu unt și picurată cu miere stoarsă de bunicu’ din fagurii lui, din stupii lui (știți că mi-am petrecut multe ore și zile pe lângă stupi și printre ei și nu am fost înțepat niciodată?) vopsiți în galben și verde și albstru. Bunicul tăia doar pepenii, roșii ori galbeni, după care ne trimitea în „podrum”, adică-n beciul de sub casă, grozav de adânc (mi se părea atunci, adică acum 20 de ani), grozav de răcoros, grozav de întunecat. Sau mai tăia cârnații uscați luni de zile pe niște stinghii, în cămară, deasupra borcanelor cu compot de struguri, dulceață de caise, zacuscă și murături. Găini nu tăia bunicul, tăia bunica. Ori cocoși obraznici.

Ori gâște (să știți că nici carnea pe care o găsiți azi în supermarket nu crește-n pomi, ea vine tot ca urmare a sacrificiului, lucru care ar trebui să atragă după sine mai mult respect pentru mâncare) pe care le jumulea, le opărea și le transforma în ciorbe și fripturi. Și pentru că am adus vorba, bunica Florica făcea cele mai bune fripturi pe care le-am mâncat eu vreodată și cel mai bun gulyaș din carne de oaie cu cartofi noi.

Toate astea s-au dus și le scriu de câte ori am ocazia, nu vreau să se ducă de tot-de tot. De întors nu se mai întorc și mă tem că istoria nu-și va ține obiceiul de a se repeta, în cazul ăsta. Ce m-a făcut să aleg tema asta? O secvență dintr-o emisiune tv din Anglia, în care un bărbat de vârsta mea (când oi fi devenit bărbat, nu știu) spunea că mama lui nu a gătit niciodată acasă, și ca mama lui, aproape toate mamele din orășelul industrial în care era filmată emisiunea.

La noi nu-i atât de grav, veți spune. Sigur că nu-i, mama încă trăiește și încă gătește, nepoții ei o văd prin bucătărie făcând bunătăți. Dar cu mamele copiilor noștri cum rămâne? Nu-mi dați povestea cu cariera, vă rog frumos, v-am spus povestea cu cariera mamei mele, care-i lua 20 de ore pe zi. Nu-mi spuneți că oricum bărbații gătesc mai bine, pentru că eu știu că nu-i așa. Nu spuneți nimic azi, dar îngâduiți-vă un gând.