Discul compact, descoperirea anilor ’80
Apariţia discului compact sau a CD-ului a marcat anii 1980, reprezentând o adevărată ascensiune în domeniul tehnologiei de la acea vreme.
Creat iniţial pentru înregistrările audio, CD-ul a ajuns să fie folosit pentru storcarea de informaţii de natură diversă în format digital.
Preocupările în acest domeniu au fost consemnate după anul 1980 când a avut loc o înţelegere între renumitele companii Philips şi Sony, care realizaseră până la acea dată propriile variante de CD-uri.
Abia prin anul 1982, cele două companii au definitivat standardul CD-urilor pe care le cunoaştem şi le utilizam în prezent.
De-a lungul timpului, au apărut variante diverse ale discului compact, cum ar fi CD-ROM-ul – folosit pentru date şi este nemodificabil (“Read-Only Memory”), CDA – discuri compacte de audio, CDDA – CD-uri de audio digital, CD-R – discurile înregistrabile de către utilitator, folosite pentru o singură înregistare (“recordable”), CD-RW – discurile care pot fi înregistrate de mai multe ori (“re-writable”) şi SACD (“Super Audio CD”) – discuri pentru înregistrări audio de calitate superioară.
În urma creării CD-ului, au apărut şi premiile. Companiile Sony şi Philips au primit, în anul 1998, Premiul Grammy pentru Tehnologie, Premiul IEEE Milestone în 2009.
Cu toate acestea, odată cu avântul şi popularitatea distribuirilor pe Internet a formatelor audio – cum ar fi MP3-ul – rata vânzărilor CD-urilor a început să scadă în anii 2000. Între anii 2000-2008, vânzările au scăzut cu până la 20% în ciuda faptului că s-a înregistrat o creştere semnificativă în vânzările din domeniul muzical.
