Ce înseamnă CES și cum recunoaștem un copil cu CES? Există o programă specială pentru copiii cu CES sau există o programă școlară normală care este adaptată nevoilor acestor copii? Și mai mult, sunt școlile speciale o soluție pentru copiii cu CES? Găsim răspunsuri la aceste întrebări în emisiunea lui Marcel Bartic, „Academia Europa FM”, unde au fost invitate telefonic Irina Ismail de la CONIL și Liliana Bibac Moșneguțu, de la Asociația Salvați Copiii. În România sunt peste 80.000 de copii cu cerințe educaționale speciale (CES). Deși legislația încurajează integrarea acestora în învățământul de masă, părinții și profesorii reclamă încă numeroase dificultăți în acest sens.
Ce înseamnă CES?
Irina Ismail, CONIL: „Exact așa cum îi spune și numele, copii cu Cerințe Educaționale Speciale, în această categorie intră atât copiii cu un diagnostic și cu poate cu un IQ mai spre limita inferioară – nu dezvoltat suficient pentru vârsta lor. Dar și copiii supradotați – și aceștia au nevoi speciale în sensul că ei sunt peste nivelul celorlalți copii. Sigur, cadrele didactice trebuie să se aplece mai mult asupra nevoilor acestor copii. Deci, practic, sunt copii care la momentul școlarizării au nevoie de mai multă atenție din partea cadrului didactic, de adaptări curriculare, de timp mai mult de lucru. Din păcate, sunt foarte mulți copii care nu sunt diagnosticați, dar care fac parte din această categorie a copiilor cu nevoi speciale: copii cu tulburări de comportament, tulburări emoționale și care, din nefericire, nu sunt diagnosticați, nu au certificatele care să impună o adaptare curriculară și atunci ei sunt tratați ca și copii tipici și de aici apar o serie de probleme atât pentru cadrul didactic, cât și pentru copil și familia acestuia”.
Marcel Bartic: Este foarte interesant ce ne spui, pentru că dintr-o dată cumva mutăm reflectoarele pe ce ar trebui să facă și să-și asume părinții sau unii părinți. Pentru că dacă încă sunt copii care nu au fost diagnosticați, cumva asta este și o responsabilitate a părinților. Intuiesc cumva, din experiența ta, că poate sunt familii care aduc copiii la școală și spun profesorilor să se descurce cu ei. Cumva și acești părinți trebuie să conștientizeze că trebuie o strategie specială, că trebuie să se lucreze altfel, că trebuie să ceară ajutor. Este greu să ceri ajutor într-o situație ca aceasta, nu?
Irina Ismail: „Este foarte greu să te confrunți cu o situație de genul acesta: să observi că propriul copil nu se comportă și nu se dezvoltă în parametri. De foarte multe ori apare negarea și apar tot felul de scuze de tipul <<seamănă cu tata. Și tata a vorbit la 7 ani / Este foarte răsfățat și nu reacționează conform vârstei sale>>. Deci, într-adevăr, sunt mari probleme și în zona de acceptare și de a lua măsuri imediate, pentru că cu cât părintele realizează mai timpuriu că micuțul său se confruntă cu anumite probleme de comportament, de dezvoltare, cu cât mai rapid depistăm o astfel de situație, intervenția terapeutică poate da rezultate extraordinare și copilul va putea fi integrat într-o școală de masă în viitor”.
Irina Ismail: Există cadru legal de sprijin și integrare în școlile de masă pentru copiii CES, dar nu există cadre didactice suficient de bine pregătite pentru a facilita această integrare și nu există nici timp
Marcel Bartic: Care este statusul acestor copii în raport cu învățământul public? Sunt integrați? Cadrul legal îi sprijină, facilitează integrarea lor în școlile obișnuite?
Irina Ismail: „Sigur că da, așa cum cred că toată lumea aude mesajul pe toate canalele media – Copiii cu dizabilități au dreptul să învețe în școli de masă. Da, cadrul există. Din păcate, nu există în școlile de masă cadre didactice suficient de bine pregătite în a facilita această integrare și nici timpul. Copiii aceștia, având cerințe educaționale speciale, necesită mai mult timp și mai multă atenție în timpul predării, în timpul evaluării; ori un cadru didactic la 24-25 de elevi cu 45-50 de minute de predare… Neavând un profesor de sprijin, pentru el este aproape imposibil să se aplece mai mult timp asupra nevoilor unui astfel de copil.
De foarte multe ori, părintele știind drepturile copilului de a merge într-o instituție de învățământ de masă merge și insistă în a fi acceptat în școala respectivă, este de multe ori acceptat, însă în timp, din cauza comportamentelor diferite, copilul ajunge să sufere fără voia celorlalți, pentru că și pentru ceilalți copii atunci când observă o manifestare neobișnuită a unui coleg al lor și ei se pot speria, și ei duc acasă un mesaj, părinții celorlalți copii încearcă să-și protejeze la rândul lor copiii și atunci intervin tot felul de astfel de situații neplăcute. Copilul cu CES văzând că nu se înțelege cu ceilali devine și mai frustrat și crizele lui devin și mai dese și este un cerc vicios, pentru că din nefericire nu există în școlile de masă – în clasele în care există un astfel de copil – nu există un profesor de sprijin care să stea permanent, care să asiste și să ajute un astfel de copil”.
Irina Ismail: „Copilul CES trebuie să parcurgă aceeași programă școlară, însă adaptată nevoilor lui”
Marcel Bartic: Ce tip de curriculum se aplică acestor copii?
Irina Ismail: „Teoretic, copilul CES trebuie să parcurgă aceeași programă școlară, însă adaptată nevoilor lui. Cum? Un copil care încă nu poate ține creionul în mână va fi permanent ajutat de cadru didactic. Poate pot fi aduse materiale ajutătoare, de exemplu, lucratul în făină. Pe caiete cu liniaturi mult mai mari față de liniatura standard”.
Liliana Bibac Moșneguțu: Școlile speciale nu sunt o soluție
Marcel Bartic: Sunt școlile speciale o soluție?
Liliana Bibac Moșneguțu: „Nu sunt o soluție. La un moment dat, s-a adus în discuție lucrul acesta și este un lucru foarte important: ca noi toți să înțelegem cu ce se confruntă copiii cu CES ca să putem interveni și să avem mecanismele necesare. Și aș vrea încă o dată – pentru că este foarte important – să aduc în discuție parteneriatul între școală, copil, părinte. Pentru că în momentul acesta nu văd un parteneriat, cel puțin în cazul părinților care își lasă copiii la poarta școlii în fiecare zi și nu știu ce se întâmplă acolo decât prin WhatsApp-urile grupurilor de părinți.
Acesta nu este un parteneriat. Oamenii nu văd ce se întâmplă, nu înțeleg, nu discută aceste lucruri. Și atunci, cum poți să înțelegi nevoia copilului de lângă tine când tu nu știi care este problema lui, ce se întâmplă la clasă? Trebuie să încercăm unii cu alții să ne informăm unii pe alții pentru că, din păcate, statul român nu prea informează. Trebuie să găsim mecanismele, iar Salvați Copiii face asta: formăm cadrele didactice, care nu sunt pregătite, nu știu ce să facă, nu știu cum să intervină”.
Urmărește aici întreaga emisiune „Academia Europa FM”
Sursa foto: Shutterstock
