Cariera politică și viața personală a lui Ion Iliescu. Fostul președinte a murit la 95 de ani | AUDIO
Fostul președinte al României, Ion Iliescu, a încetat din viață la vârsta de 95 de ani. S-a născut la 3 martie 1930 și a avut trei mandate de președinte al României. A fost șef al statului din 1990 – 1992, 1992 – 1996 și 2000 – 2004. Între 1996 – 2000 și 2004 – 2008 a fost senator PSD.
Cariera politică
În cei 95 de ani de viață, Ion Iliescu a condus România în trei rânduri: ca președinte al CFSN (22 decembrie 1989-1992), apoi ca președinte ales (1992-1996 și 2000-2004), a avut două mandate de senator din partea PSD, partid al cărui președinte de onoare a fost desemnat în 2006. În perioada comunistă, o bună bucată de vreme a fost protejat de Ceaușescu, în virtutea faptului că tatăl său a fost coleg de închisoare cu acesta.
Înainte de 1989
Ion Iliescu a intrat în Uniunea Tineretului Comunist în 1944, la vârsta de 14 ani, pentru ca la finalul studiilor, în 1953, să se înscrie în PCR. A urcat rapid în ierarhia de partid: devine secretar al CC al UTC și preşedinte al Consiliului Asociaţiilor Studenţeşti din RPR. Din acea perioada există mai multe dovezi – citate de Raportul Tismăneanu- potrivit cărora Ion Iliescu s-a implicat în acţiuni de demascare şi exmatriculare a unor studenți considerați „elemente dușmănoase”, fiindcă participaseră la proteste după Revoluţia din Ungaria sau sărbătoriseră în Transilvania Unirea de la 24 ianuarie.
Documente ale ședințelor de partid ni-l arată opunându-se difuzării muzicii jazz. Peste douăzeci și ceva de ani, același Ion Iliescu se va fotografia ținîndu-l de cot pe Michael Jackson.
În 1960, Ion Iliescu devine adjunct al Direcției de Propagandă a CC al PCR, iar doi ani mai târziu şef al Secţiei de învăţământ şi sănătate. Avea ca sarcină, printre altele, să trieze şi să compună mesajele de condoleanţe pentru presă, după moartea lui Gheorghe Gheorghiu Dej.
În 1965, Ion Iliescu ajunge şef al Secţiei de Propagandă iar după doi ani, prim-secretar al CC al UTC şi ministru pentru Problemele Tineretului.
În august ’69, la Congresul al X-lea al PCR, Iliescu spunea: „Cei peste 2.300.000 de membri ai UTC se consideră ostaşi devotaţi ai partidului, militanţi activi pentru înfăptuirea programului său de construire a socialismului şi comunismului pe pământul Românei“.
Între 1965 și 1984 a fost membru (supleant și apoi plin) al CC al PCR și al Comitetului Politic Executiv.
În februarie 1970, este numit membru al Academiei de Ştiinţe Sociale şi Politice. Îl însoțește pe Ceaușescu în celebrul turneu din Asia, din 1971.
A fost vicepreşedinte al Consiliului Judeţean Timiş până în 1974 şi preşedinte al Consiliului Judeţean Iaşi până în 1979, după ce l-a iritat pe Nicolae Ceaușescu
Face însă gafe și îl irită pe dictator printr-o atitudine pe care acesta a calificat-o drept impertinentă, așa că la întoarcerea în țară ( i se impută „spiritul «intelectualist», funcţionăresc, de neglijare a tineretului muncitoresc”) și e trimis „la munca de jos”: vicepreşedinte al Consiliului Judeţean Timiş până în 1974 şi preşedinte al Consiliului Judeţean Iaşi până în 1979.
Reluarea lucrărilor la Canalul Dunăre-Marea Neagră îi aduce funcția de preşedinte al Consiliului Naţional al Apelor. Va sta acolo până în primăvara lui ’84 cînd eșuează complotul generalului Ion Ioniţă prin care se dorea înlăturarea de la putere a lui Ceaușescu. Ion Iliescu era cel care ar fi trebuit să-i ia locul.
În complot mai fuseseră implicați generalul Nicolae Militaru, Virgil Măgureanu, Ştefan Kostyal și ambasadorul României la Ankara, Vasile Patilineţ.
E exilat din nou, de aceasta dată la Editura Tehnică, unde îl găsesc evenimentele din decembrie 1989.
Numele său a fost menționat și în legătură cu scrisoarea celor 6, document conceput de fostul demnitar comunist de rang înalt Gheorghe Apostol și semnat de alți cinci membri marcanți ai Partidului Comunist Roman, care se opuneau politicii duse de Nicolae Ceaușescu. Ion Iliescu spune că n-a fost contactat de autori, dar unul dintre cei 6, Alexandru Bârlădeanu, relatează, în volumul său de memorii, că Iliescu l-a refuzat pe Apostol cînd acesta i-a cerut să li se alăture.
După 1989
Pe 22 decembrie ajunge la televiziunea publică și preia puterea, devenind președintele Frontului Salvării Naționale și al Consiliului FSN. Conduce Consiliul Provizoriu de Uniune Națională, primul for de dezbatere similar parlamentului de după 1989.
Încălcarea promisiunii că FSN nu se va transforma în partid politic și nu va candida în primele alegeri democratice scindează societatea.
Iar Ion Iliescu e contestat în Piața Universității de cei care văd în el continuarea regimului comunist.
După alegerile din 20 mai 1990 devine primul președinte de după înlăturarea de la putere a PCR. A fost ales cu 85% din voturi, pentru un mandat de 2 ani.
Ca să-i gonească din Piața Universității pe ultimii protestatari care îl acuzau de neocomunism, apelează la mineri și la muncitori.
Urmează atrocități greu de imaginat, oamenii sunt luați de pe stradă, bătuți și torturați. Bilanțul oficial : 6 morți, peste 1000 de răniți și sute de persoane arestate.
În 1991, este adoptată o nouă Constituție, care limitează numărul de mandate prezidențiale la două, iar in baza ei Ion Iliescu candidează – și câștigă – de încă două ori fotoliul de la Cotroceni: în 1992-1996 și în 2000-2004. În ultimul mandat prezidențial, Constituția a fost revizuită prin referendumul din 2003.
Toamna anului 1991 aduce o grevă generală în Valea Jiului. Minerii conduşi de Miron Cozma ajung din nou în Bucureşti și atacă Palatul Victoria cu pietre şi sticle incendiare. Numai după ce cade guvernul Petre Roman și Ion Iliescu le promite că revendicările lor vor fi rezolvate, minerii se întorc în Valea Jiului. Evenimentele din 25-28 septembrie 1991 s-au soldat cu 4 morți și 455 de răniți (dintre care 50 în stare gravă).
Împiedicat de mai multe ori să revină în țară după Revoluție, Regele Mihai reprimește cetățenia română și e acceptat abia în 1997, după ce la Cotroceni ajunge Emil Constantinescu. În 2001, în cele din urmă, și Ion Iliescu face pace cu fostul suveran într-o întâlnire istorică la Cotroceni, unde i se adresează acestuia cu „Sire”.
„Poate am greșit într-o vreme, influențat și de starea de spirit, de încorsetarea în care mă aflam și tensiunea în care lucram”, avea să declare ulterior Ion Iliescu, adăugând că „acum are o judecată mai lucidă și mai realistă”.
România intră în NATO în timpul ultimului mandat de șef de stat al lui Ion Iliescu
În același an, a fost adoptată o lege privind drepturile foștilor șefi de stat, care îl includea și pe Rege.
În ultimul mandat de președinte al lui Ion Iliescu, România a fost primită în NATO (în martie 2004) și s-au încheiat negocierile de aderare la Uniunea Europeană (la 17 decembrie 2004).
După plecarea de la Cotroceni, Ion Iliescu a fost senator în două legislaturi: 1996-2000 și 2004-2008. A creat cel mai mare partid din România – PSD – (din FSN, devenit FDSN, apoi PDSR) pe care l-a condus pînă în 2005. A iertat cu greu felul în care a fost înlăturat de la conducere de către Mircea Geoană
Relația sa cu partidul s-a răcit în 2015, cÂnd i s-a reproșat că din cauza lui partidul e perceput drept unul comunist. A răspuns că refuză să primească lecții „de la oameni care cred că și-au cumpărat un partid și îl conduc ca pe o corporație”. Retras din viața publică, a mai intervenit scriind pe blog în funcție de evenimente – în 2017, la demiterea guvernului Grindeanu sau la moartea Regelui Mihai.
Viața personală a lui Ion Iliescu
Primul președinte post decembrist s-a născut la 3 martie 1930 într-o familie apropiată de ideile comuniste. A avut trei frați (Eugen, Mircea și Crișan) – care nu mai trăiesc în prezent, el fiind cel mai în vârstă. Tatăl său, Alexandru Iliescu, a fost muncitor la CFR și comunist ilegalist, coleg de închisoare cu Nicolae Ceaușescu, iar Elena Ceauşescu o cunoştea pe mama lui, fiind prietenă cu un frate mai tânăr al acesteia. Copilul Ion Iliescu a fost părăsit de mama naturală (de origine bulgară) la vârsta de un an. Tatăl lui a plecat patru ani la Moscova, așa că a fost crescut mai mult de bunici, la Oltenița. După întoarcerea în țară, tatăl s-a recăsătorit iar familia Iliescu ajunge în 1939 în București, unde viitorul președinte învață la Liceul Spiru Haret, apoi la Institutul Politehnic și, cu ajutorul Anei Pauker, își completează studiile la Moscova, la Institutul Energetic.
În timpul bursei de studii în URSS, s-a îmbătat prima oară, la ziua de naştere a unui coleg de cameră, cu vodcă şi lichior de trandafiri – episod pe care îl menționează în cartea sa de memorii.
La vârsta de 18 ani, la ședintele Uniunii Asociațiilor de Elevi din România, Ion Iliescu o cunoaște pe cea care avea să-i devină soție. Elena –Nina- Șerbănescu era elevă la liceul Iulia Hașdeu și juca volei în echipa școlii.
„Ne-a apropiat activitatea comună în UAER şi faptul că mâncam la aceeaşi cantină“, avea să scrie Ion Iliescu în memoriile sale. Tot el povestea că primul sărut și l-au dat în parcul Cişmigiu. Nina și Ion Iliescu au avut în comun același an și aceeași lună de naștere, ea fiind născută la o zi după fostul președinte. Relația lor s-a consolidat la Moscova, în perioada studenției iar în 1951, pe 21 iulie, s-au căsătorit. Luna de miere s-a redus la două săptămâni petrecute la Sovata. Cuplul a avut ocazia să călătorească în străinătate în 1966, într-un circuit prin Elveția, Italia, Austria, apoi în Bulgaria și la Soci. Celor doi le plăcea foarte mult să danseze și mergeau des la teatru, pe stadion la meciurile de fotbal ale Rapidului sau cu bicicleta la Snagov.
Fostul președinte mărturisea că, atunci când vorbea cu alţii soția îi spunea Iliescu, dar acasă îl striga Ionel sau Nelu.
De profesie cercetător științific în domeniul coroziunii metalelor, Nina Iliescu a fost o prezență discretă în perioada în care Ion Iliescu a condus România. Nu a dorit să fie o „primă doamnă” în adevăratul sens al cuvântului, cu apariții publice și implicări în chestiuni de protocol.
Sursa foto: Inquam Photos /George Călin
