Sezizare penală în cazul morții a peste 700 de copii aflați în cămine, în perioada comunistă

Institutul de Investigare a Crimelor Comunismlui a anunţat, joi, că a depus o sesizare penală la Parchetul General privind tratamentele neomenoasela care au fost supuși, copiii internați în căminele spital din Cighid, Păstrăveni şi Sighetul Marmaţiei și care au dus la moartea a 771 de copii.
Reprezentanţii Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER) au depus la parchet 1442 de documente. Sunt vizate peste 100 de persoane, de la directori până la femei de serviciu care au lucrat în aceste centre de plasament.

„Această sesizare are că obiect doar trei din cele 26 de instituţii de plasament pentru minorii cu deficienţe. Ne-am concentart pe acestea trei pentru că sunt emblematice prin numărul mare de victime şi Despre toate aceste orori se ştia încă din primele săptămâni de după decembrie 1989. Toată presă străină a scris atunci despre aceste centre de plasament în care minorii erau ţinuţi în condiţii animalice. De aproape 30 de ani am lăsat acesta temă în afara oricărui interes, nu s-a sesizat nimeni”, a declarat, joi, Radu Preda preşedintele IICCMER.

Preda a amai arătat că numărul real al victimelor este greu de estimat, acesta fiind de peste 10.000 de persoane, atât supravieţuitori cât şi morţi în aceste trei cămine pentru minori nerecuperabili. „Numărul victimelor este greu de estimat. Noi am ajuns la peste 10.000. Sunt peste 10.000 de victime ale sistemului, nu ale unor oameni. Acesta este prima plângere privind crime sistematice şi sistemice care privesc cele trei dimensiuni. Pe de o parte cea administrativă, sunt oameni care concret erau vinovaţi de ceea ce se întâmplă, profesional, doctori sau alte meserii ale unor oameni care nu şi-au făcut treaba până la capăt şi politică, pentru că aceste instituţii erau sub control politic. Erau controlate de factorul politic, şefii acestor instituţii erau puşi de organele de partid judeţene, respectiv naţionale”, a mai susţinut preşedintele IICMER.

Radu Preda a mai arătat că cei responsabili de aceste atrocităţi petrecute acum aproape 30 de ani sunt încă în funcţii sau primesc pensii generoase, fără să fie traşi la răspundere în toată acesta perioada. „Să nu uităm că o bună parte dintre crimele comunismului s-au consumat în cadrul unui sistem. Există o mitologie pe care ne-am dori să o demontăm, cum că în România comunismul a avut două părţi, o parte mai sinistră a anilor 50 şi 60, iar partea a doua când ar fi fost un comunism cu faţă umană. Nu. Regimul comunist, din prima clipă şi până în ultima, a fost un regim criminal iar aceste crime se pot vedea la tot pasul, fie că e vorba de cei împuşcaţi pe frontiera româno-sârbă, fie că este vorba de tratamentele aplicate acestor copii instituţionalizaţi, tratamente care ar trebui să ne umple de ruşine. Societatea românească a fost capabilă să  nască mostruozităţi de acest fel. Acest lucru trebuie să ne dea de gândit şi să fie o lecţie de istorie dar şi de bune practici pe viitor. Responsabili de aceste fapte sunt astăzi bine merci în funcţii, au diverse meserii onorabile sau primesc pensii foarte generoase”, a mai arătat  Radu Preda.

La rândul său, Cătălin Constantinescu, consilier juridic al IICCMER, a precizat că regimul de viaţă al minorilor din cele trei cămine spital se caracteriza prin cinci factori. „Lipsa condiţiilor igienico –sanitare minimale, vorbim aici de haine murdare şi rupte, de podele acoperite de urină şi fecale; lipsa alimentaţiei corespunzătoare – există imagini cutremurătoare cu terciul cu care aceştia erau hrăniţi forţat; copiii erau ţinuţi în frig şi umezeală, cu pereţii acoperiţi de mucegai; lipsa asistenţei medicale. Copiii nu erau trataţi nici la faţa locului şi nu erau duşi la spital. Nici autopsii nu se făceau potrivit regulamentului, în actele de deces erau trecute boli ce păreau a fi cauza decesului; copiii erau complet izolaţi de societate şi de propriile familii, care erau înlăturate”, a arătat Constantinescu.

El a mai precizat că aceste cămine se ocupau cu minorii pe care statul român îi considera irecuperabili.

„Erau trei categorii de minori bolnavi: recuperabili, parţial recuperabili şi nerecuperabili. Regimul, din start, spunea că aceşti minori nu mai pot să fie recuperaţi pentru societate şi erau trataţi că atare, deşi avem indicii serioase că mulţi copii erau trimişi acolo sănătoşi, ei fiind doar orfani şi trimişi acolo din lipsă de spaţiu”, a completat Constantinescu.

Plângerea de la Parchet a fost depusă pe baza mărturiilor supravieţuitorilor şi pe baza certificatelor de deces.

„Există cazuri de moarte imposibile, cum e cazul unei fetiţe de 4 ani care a fost trecută cu anorexie în certificatul de deces. Avem zeci de certificate de deces cu malnutriţie, avem pneumonie, otită şi rahitism. Am depus 1442 de pagini de documentaţie şi care în opinia noastră sprijină concluzia că în cele trei cămine, în cele trei perioade de referinţă, minorii au fost supuşi la tratamente neomenoase, la tratamente inumane şi degradante. Avem date certe cu persoanele care au lucrat în căminele respective dar având în vedere dimensiunea materialului am preferat să depunem aceste nume către Parchet, fără să-i identificăm noi în sine. Avem nume de la directori, până la femei de serviciu. Numărul acestora este peste o sută. Faptele în cazul lor sunt imprescriptibile”, a mai arătat Constantinescu.

În cazul Căminul spital pentru minori nerecuperabili – Cighid, judeţul Bihor, perioada de referinţă analizată de IICCMER a fost 1 octombrie 1987 – 31 martie 1990, când s-au înregistrat 138 de decese minori. În căminul de la Cighid erau cuprinşi minori cu boli cronice incurabile, fizice şi psihice, cu vârste cuprinse între 3 şi 18 ani. Acesta avea o capacitate de 150 de locuri şi funcţiona în subordinea Comitetului Executiv al Consiliului Popular al judeţului Bihor, care asigura şi finanţarea.

Centrul era condus de un medic director, numit de către Comitetului Executiv al Consiliului Popular al judeţului Bihor, cu acordul Direcţiei pentru probleme de muncă şi ocrotiri sociale şi a Direcţiei Sanitare judeţene.

Personalul Căminului era alcătuit din 29 de persoane, după cum urmează: un medic director, un contabil-şef, un funcţionar administrativ, un paznic, 11 infirmiere, 3 îngrijitoare curăţenie, 2 spălătorese, un bucătar şi 8 muncitori, dintre care 4 necalificaţi.

Majoritatea celor decedaţi făceau parte din grupa de vârstă 3-5 ani (107 cazuri), urmată de grupa 5-10 ani (16 cazuri) şi grupa 11-18 ani (15 cazuri).
Principalele cauze de deces, consemnate în acte, sunt: bronhopneumonie – 61 cazuri, encefalopatie cronică infantilă – 52 cazuri, enterocolită acută – 4 cazuri, epilepsie şi traumatisme cranio-cerebrale – câte 3 cazuri.
O analiză asupra locului de provenienţă al copiilor decedaţi demonstrează faptul că aceştia proveneau din localităţi ale judeţului Bihor (117 copii) sau din judeţe învecinate, ca Satu Mare, Cluj, Arad sau Hunedoara.

În cazul căminului spital pentru minori nerecuperabili din Păstrăveni, perioada de referinţă analizată de IICCMER a fost 1 octombrie 1966 – 30 aprilie 1990. În acest interval s-au înregistrat 394 decese de minori.

Căminul spital de copii deficienţi nerecuperabili – Păstrăveni judeţul Neamţ, a fost înfiinţat la 1 octombrie 1966, prin decizia nr. 752 din 25 august 1966 a Consiliului Popular Regional Bacău, care prevede totodată transferarea la Pastraveni a Căminului spital Bară din judeţul Neamţ.
Începând cu anul 1969, unitatea trece din subordinea Ministerului Sănătăţii şi Prevederilor Sociale în subordinea Comitetului Executiv al Consiliului Popular al judeţului Neamţ şi în coordonarea Direcţiei judeţene pentru probleme de muncă şi ocrotire socială.

Căminul avea o capacitate de 130 de locuri, mărită până la 204 locuri, în 1989.

La 1 octombrie 1966, din cei 130 de asistaţi, 10 erau sugari, 34 preşcolari, 80 de copii şi tineri cu vârste cuprinse între 6 şi 18 ani şi 6 adulţi. În martie 1970, numărul asistaţilor creşte la 148, dintre care 85 de băieţi şi 63 de fete, repartizaţi pe grupe de vârstă astfel: 26 din grupa de vârstă 0-7 ani, 33 din grupa 8-10 ani, 61 din grupa 11-16 ani şi 28 din grupa 16-18 ani. Între 1975 şi 1989 numărul celor asistaţi în cămin a variat între 150 şi 185.

Schema iniţială de personal cuprindea 68 de angajaţi, dintre care: 1 medic-director, o sora-şefa, 5 surori medicale, 21 de infirmiere, 2 instructori ergoterapie, 5 spălătorese, 5 îngrijitoare de salon, 12 muncitori, 7 persoane care se ocupau de administraţie şi 9 paznici şi îngrijitori.
În 1989 Centrul avea 48 de angajaţi, dintre care 1 medic director, un contabil şef şi unul principal, un magazioner, 23 de infirmiere, 4 spălătorese, 5 îngrijitoare curăţenie, un paznic, o lenjereasă, 2 bucătari, un muncitor calificat şi 6 muncitori necalificaţi.

În cazul căminului pentru minori deficienţi nerecuperabili de la Sighetu Marmaţiei perioada de referinţă analizată de IICCMER a fost 1 ianuarie 1980 – 31 decembrie 1989. În acest interval, număr total de decese minori cu vârste cuprinse între 3 şi 10 ani a fost de 91. Conform registrului de intrare-ieşire pentru perioada 1973-1991, numărul deceselor a fost de 239. Situat pe strada  Avram Iancu nr. 28, într-o clădire cu patru etaje, Căminul pentru minori deficienţi nerecuperabili Sighetu Marmaţiei a fost înfiinţat prin Hotărârea Consiliului popular al municipal nr. 60 din 20 ianuarie 1973. Prin Hotărârea nr. 15 din 25 septembrie 1976, centrul trece în subordinea Consiliului popular al judeţului Maramureş.
Căminul din Sighet funcţiona ca unitate de ocrotire a minorilor cu vârste cuprinse între 3 şi 18 ani, ce sufereau de boli cronice incurabile fizice şi psihice. Acesta era subordonat Comitetului executiv al Consiliului popular al judeţului Maramureş, care asigura şi finanţarea, iar îndrumarea şi controlul erau realizate de către Direcţia judeţeană pentru probleme de muncă şi ocrotiri sociale.

Din structura de conducere a căminului făceau parte directorul unităţii, contabilul şef, sora şefa, un organizator de grupa sindicală şi un secretar UTC. Instituţia era condusă de către un medic-director, numit de către Comitetului executiv al Consiliului popular judeţean, cu acordul Direcţiei judeţene pentru probleme de muncă şi ocrotiri sociale, după consultarea Direcţiei sanitare judeţene. Personalul medico-sanitar era asigurat de către Direcţia sanitară a judeţului Maramureş.

Conform registrului de intrare-ieşire a minorilor, de la înfiinţare şi până în anul 2000, au trecut prin Căminul pentru minori deficienţi nerecuperabili Sighetu Marmaţiei nu mai puţin de 738 de copii, 279 decedând în acest interval. Numai în perioada 1973-1991, registrul consemnează 239 decese. Restrângând perioada la 1980-1989 şi luând în calcul doar minorii de până în 10 ani, actele de moarte şi certificatele constatatoare ale morţii înregistrează 91 de cazuri. Dintre aceştia, 47 făceau parte din grupa de vârstă 3-5 ani şi 44 din grupa 6-10 ani.

Principalele cauze de deces, consemnate în acte, sunt: bronhopneumonie – 57 cazuri, epilepsie – 8 cazuri, malformaţie congenitală – 6 cazuri, enterocolită – 5 cazuri, toxicoză – 4 cazuri etc.

O analiză IICCMER asupra locului de provenienţă al copiilor decedaţi demonstrează faptul că aceştia erau din localităţi ale judeţului Maramureş (78 copii) sau din judeţe învecinate, că Satu Mare, Sălaj sau Cluj.

“Experţii IICCMER au constatat nenumărate cazuri în care încadrarea copiilor în unităţi pentru deficienţi se făcea în mod eronat, aceştia fiind perfect sănătoşi sau având deficienţe fizice sau psihice minore şi deplin recuperabile. Astfel, relocarea minorilor din leagăne şi case de copii spre căminele-spital poate fi privită atât din perspectiva izolării minorilor ce nu puteau fi recuperaţi, cât şi a acelora perfect sănătoşi, ale căror costuri nu puteau fi acoperite integral de către stat”, au explicat reprezentanţii IICCMER.

De asemenea, în urma analizei actelor de deces şi a certificatelor constatatoare de moarte, efectuată de experţii IICCMER şi de o echipă de specialişti în medicină legală, s-a constatat că, pe de o parte, au existat rate crescute de mortalitate în cazul unor patologii uşor de prevenit sau de diagnosticat precoce şi de tratat corespunzător, iar, pe de altă parte, au existat cauze de moarte care susţin, prin specificul lor, concluziile cu privire la existenţa unui regim caracterizat prin tratamente neomenoase aplicate minorilor din cele trei centre.

La conferinţa de presă organizată de IICCMER pe acest subiect a fost prezenţi Radu Preda, preşedinte executiv IICCMER, Cătălin Constantinescu, consilier juridic, şi Izidor Ruckel, un supravieţuitor al căminului – spital de la Sighet, Izidor Ruckel.
Suferind de poliomielită, el a fost internat la Sighet, în unitatea destinată copiilor nerecuperabili sau cu deficienţe.
Bărbatul a stat în centru de la vârsta de 3 ani până la 11 ani, când a fost înfiat de o familie din Statele Unite.





Ascultă online Europa FM / Descarcă gratuit aplicaţia Europa FM pentru Android sau aplicaţia Europa FM pentru iOS