Poveștile Campionatului Mondial: 1950

Ediția din 1950 a fost prima după Al II-lea Război Mondial și cea mai dureroasă din istorie pentru fanii Braziliei.

“Țara Cafelei” a vrut să organizeze marea competiție din 1942, dar conflagrația internațională i-a anulat intențiile. FIFA i-a ales totuși pe brazilieni, a căror țară a fost mai puțin afectată de război, însă nu a putut evita haosul organizatoric.

Au lipsit Germania și Japonia, învinse pe fronturi și cu griji mult mai mari decât fotbalul. Argentina n-a vrut să participe, nemulțumită pentru alegerea ca gazdă a marilor rivali și vecini, iar alte țări care se calificaseră n-au mai ajuns în Brazilia, mai ales din lipsa banilor.

O pată de culoare a fost India, căreia nu i s-a dat voie să joace cu fotbaliști desculți, la fel ca pe maidanele din Calcutta sau Bombay. S-au anunțat doar 13 naționale, printre care și Anglia, în premieră, după ce până atunci britanicii refuzaseră invitațiile, motivând că orice competiție este mult sub valoarea fotbalului insular.

Aroganții englezi au fost umiliți de anonimii americani, cu 1-0, prin golul lui Gaetjens, un fotbalist cu origini olandeze adus din Haiti. Rezultatul a fost șocant iar mai multe ziare britanice au crezut că telegraful a avut o problemă și au publicat inițial scorul de 10-1 pentru englezi.

Italia, campioana lumii în 1934 şi 38, a venit cu o echipă improvizată, în urma unei tragedii aviatice din 1949, în care muriseră majoritatea celor mai buni fotbaliști peninsulari.

Finala Brazlia – Uruguay s-a disputat pe stadionul Maracana, construit special pentru Cupa Mondială, iar statistica neoficială spune ca au fost în jur de 220.000 de oameni în tribune, record absolut până în ziua de azi.

Fotbaliștii “cariocas” erau atât de convinși că nu pot rata primul lor titlu, încât au comandat 22 de medalii din aur înaintea meciului, iar la Rio de Janeiro a avut loc un carnaval în ziua finalei. Brazilia “zdrobise” Spania și Suedia cu 6-1 și 7-1 iar o remiză cu Uruguay le era suficientă pentru a cuceri trofeul.

Friaca a marcat pentru gazde în minutul 47, iar apoi a urmat dezastrul. Schiaffino a egalat în minutul 67 și Ghiggia a marcat în minutul 79, instalând “doliul fotbalistic” în Brazilia. Multe ziare nu au vrut pur și simplu să publice rezultatul, mai mulți fani s-au sinucis, iar o mare parte a fotbaliștilor din națională s-au retras.

Portarul Moacyr Barbosa a suferit toată viața pentru golul încasat în acel fatidic minut 79, a trăit apoi dintr-o pensie umilitoare și a murit în 2000 după un atac de cord. În acea vară a lui 1950, un copil își privea printr-o gaură din tavanul cârciumii din cartier tatăl plângând impreuna cu prietenii, în fața unui televizor alb-negru. Îl chema Edson Arantes do Nascimento, iar atunci și-a jurat în gând să-și răzbune țara. A făcut-o în 1958, când toată planeta a aflat cine este “Regele” Pelé, cel care avea să zguduie din temelii lumea fotbalului.