Pe cont propriu, după Colectiv. Criza unei generații – AUDIO

reportaj de Anca Simina

În dimineața de 30 octombrie 2015, Colectiv era un nume oarecare de club. În câteva ore, a dat numele sumbru al unei drame și, după numai o zi, a ajuns să fie o stare.

România a trăit așa câteva zile, poate săptămâni. Starea aceea – în care mii de oameni s-au adus unii pe alții în stradă, și-au spus că pot îndrepta vechi iresponsabilități instituționale, că pot schimba guverne – s-a risipit însă.

După un timp al tragediilor, ar trebui să vină un altul – al învățării. Îl trăim sau încă ratăm?

O petrecere, la Pionierul

Într-o seară de octombrie, Alice face zece ani. Câțiva puști și puștoaice cu care ia, seară de seară, lecții de dans îi fac o petrecere pe holuri. „Mulți ani trăiască, mulți ani trăiască! La mulți ani!”

Doar că holul nu e unul oarecare. E holul fabricii Pionierul din București. Aici s-a murit acum doi ani, la Colectiv. Azi, Alice dansează. Viața merge, cumva, înainte.

După porțile masive, acum deschise, se zărește un altar. Sunt câteva fotografii scoase la imprimantă și o candelă. Cam atât a mai rămas aici din 30 octombrie 2015

Curtea fabricii Pionierul e un loc care îți dă și azi fiori. Dar mai terifiant decât locul e faptul că uităm atât de ușor.

„La momentul Colectiv s-a împărțit viața mea în două – viața de dinainte și viața după Colectiv”, spune Cristina Hurdubaia.

În urmă cu exact doi ani, o generație sărea din loc cu o mișcare de ac de ceas înțepenit. Cristina nu trecuse încă de 40 de ani. Era un jurnalist al cărui cont de Facebook se sufoca de mesaje, iar telefonul îi suna continuu: „Cumva, a fost un moment greu pentru mine pentru că m-a sunat, la un moment dat, un domn și mi-a spus «Alo, doamna Hurdubaia, sunt X, mi-a murit băiatul. Înțeleg că strângeți niște bani. Ajutați-mă să îmi îngrop copilul.» Eu m-am blocat, n-am mai putut să deschid gura și am spus «Hai, ridică-te, Hurdubaia, și rezolvă problema!» Și s-a rezolvat cu banii și pentru că el a găsit ajutor în mine și ceilalți a dat numărul meu de telefon la toți cei cărora le muriseră copii.”

A doua zi după incendiul din club, o mână de oameni s-au strâns să ajute. I-au adus împreună vechi nemulțumiri și, mai ales, neîndrederea în stat a generației lor.

 „Era duminică, dacă îmi aduc eu bine aminte, ne-am întâlnit la 11.00, am pus la cale concertul. Cineva a spus «Hai să ne spunem Împreună Rezistăm». Am zis că sună foarte bine. Și anunțasem pe Facebook că facem un marș. Și când ne-am dus la Universitate, la ora 14.00, se umpluse Piața. Era lume peste tot și am plecat în marș spre Colectiv”, își amintește azi Cristina.

Piața Universității, azi: „Care trecut?”

Piața Universității a cerut demisia Guvernului și a primit-o. Reacția emoțională a avut propriul răspuns. Al doilea, prin reformarea unor instituții, întârzie și azi. Dar nici nu a rămas nimeni să-l ceară.

Uriașul de lumină roșie care înainta atunci prin București s-a descompus într-o promisiune. Că poate se va recompune. La tragedia următoare.

 „Grupul Împreună Rezistăm nu mai există. Acum, la doi ani, am zis «Hai să adunăm victimele, să vedem ce nevoi mai au» și toată lumea a zis «Hai, mă, că avem altă treabă». Și am renunțat și eu. Eu cred că e normal, cumva, nu poți să te agăți de o cauză toată viața, dar mie mi s-a părut că oamenii au renunțat așa, ușor. «Gata, mi-am făcut treaba. Am viața mea, am familia mea, am jobul meu. Ura și La revedere!».”

Într-o zi obișnuită, Piața Universității e o sumă de claxoane și de trecători ocupați. Pe o lespede, la ieșirea din stația de metrou, scrie așa: „Care trecut?”

„Cred că asta a fost una dintre problemele modului în care s-a depășit Colectivul – cred că încă nu ne-am dat seama câte oportunități am ratat în acel moment. Exista această senzație că oamenii sunt împreună pentru un scop comun. Dacă am fi reușit cumva să îl definim mai bine, să discutăm asupra lui… Poate nici nu exista un scop comun, dar măcar să fi existat posibilitatea de a defini ce ar putea să fie bine, care ar putea să fie răspunsul nostru la o asemenea tragedie. Acolo a fost o oportunitate pe care cred că am pierdut-o”, crede Radu Umbreș.

Radu e antropolog, profesor și tată. A trăit în România aproape 40 de ani. Vine din aceeași generație care a rămas, după Colectiv, cu un sentiment acut al eșecului.

„Sincer, acum nu îmi mai amintesc exact ce făceam acum doi ani. Se amestecă zilele și momentele tocmai din cauză că a fost așa, un moment crucial și puternic emoțional.
Valul meu a fost puțin controlat de o deformație profesională. Mi-am dat seama că e un moment definitoriu pentru o generație, pentru istoria recentă. Emoțiile puternice provocate de tragedii pe cât de puternice sunt pe atât de repede – în termeni de timp istoric – dispar. Sunt evenimente, dar nu devin istorie, într-un fel”
, spune Radu Umbreș.

Victor Ponta, doi ani mai târziu: „Îmi stă pe suflet”

Din aceeași gererație venea atunci prim-ministrul României. Victor Ponta avea 43 de ani și în ultimii trei condusese guvernul. În orele în care Colectivul a ars, era la celălalt capăt al lumii.

 „Eu eram în avion, pe drumul dinspre America spre Europa. Aveam internet, am primit un mesaj de la ministrul Sănătății de atunci, de la Nicu Bănicioiu. Primul mesaj a fost: «Se pare că a fost un incendiu într-un club din Centrul Vechi. Sunt victime, nu știu mai mult». Nu cred că cineva a realizat în primul moment dimensiunea tragediei. Am ajuns a doua zi la prânz și am mers direct la guvern, dar, vă dați seama, cred că a fost cel mai lung drum din viața mea. Cel puțin, așa mi s-a părut”, face Victor Ponta propria radiografie a acelor ore.

Timp de patru zile, pe ecrane au rurat imagini din Guvern cu un premier dând asigurări că „avem tot ce ne trebuie”. Și imagini din Piață cu oameni care strigau că nu mai cred în stat. Ce s-a întâmplat de fapt în acele zile?

Victor Ponta povestește după doi ani: „Cred că de duminică deja lucrurile s-au politizat. Și mie mi s-a părut că politica se poate duce cu foarte multe arme, dar nu cu moartea unor oameni. Mi s-a părut un lucru pe care nu pot și nu vreau să îl duc. Luasem de luni decizia de a demisiona. Doar că am vrut să mă consult și cu cei care mi-au fost aproape, să-i anunț. Și mă bucur că cei mai apropiați oameni de mine mi-au spus că fac bine.  Mă refer la familie. Seara m-am văzut cu Gabriel Oprea căruia i-am spus că a doua zi intenționez să demisionez și a doua zi dimineață i-am spus domnului Dragnea. Sunt singurii oameni politici cu care să zic că am vorbit.”

Radu și Cristina erau atunci în Piață.

 „Pe termen scurt, într-adevăr, o schimbare a persoanelor fără o schimbare a sistemului dă iluzia că s-a schimbat ceva. Și are acest rol de a ne păcăli că am schimbat ceva”, spune Radu Umbreș.

Cristina Hurdubaia crede că, de fapt, „Nu suntem în stare să ducem lucrurile până la capăt”. „Ne inflamăm, ridicăm sabia și apoi o coborâm. Am simțit că ăla e momentul în care se poate schimba ceva în mai bine. Și când a căzut guvernul am plecat de acolo cu iluzia că da, am schimbat ceva.”

Pe 4 noiembrie 2015, Victor Ponta a schimbat rolul. Ca toți ceilalți, a plecat în ziua aceea acasă.

Rep: V-au întrebat copiii dumneavoastră atunci despre Colectiv? Ce le-ați spus?
V.P: Sigur că da. Nu doar că m-au întrebat atunci și am încercat să le explic și eu, și Daciana, dimensiunea tragediei. Le-am spus ce înseamnă pericolul de a merge în asemenea locuri. Dar, dacă mă întrebați, la doi ani după, vă dați seama că îmi este teamă în fiecare seară când știu că Andrei merge în Centrul Vechi. Pentru că sunt conștient că nu s-a schimbat nimic în ceea ce privește prevenirea unor situații de acest gen. A fost o emoție atunci, s-a decontat emoția, s-a decontat în paratrăsnetul Victor Ponta, însă, într-un stil pur românesc, de acolo nu s-a mai schimbat nimic.

Și totuși, câte ceva s-a schimbat. „Îmi stă pe suflet. Nu pot să spun că a trecut”, spune azi Victor Ponta. Care-i remușcarea? „Nu știu. Acum, vă dați seama, nu că puteam eu din avionul dinspre America să fac ceva mai mult, dar, cu siguranță, un singur om dacă putea fi salvat… Știți cum, cine salvează un om salvează toată omenirea. Nu?”

Lecțiile unui moment ratat

În locul freneziei a apărut, între timp, letargia. Ceva a dat totuși atunci iluzia regăsirii, după mulți ani, într-o comunitate.

 „Sentimenul ăla în care ești cu foarte multă lume. Doar faptul că sunt mulți oameni în același loc care împărtășesc aceeași emoție dă un fel de forță grupului. Însă grupul, ca să reușească să facă ceva, ar trebui să ajungă în planul acela al discuției raționale și acolo nu se ajunge. Și ne-am întors fiecare în viețile noastre în care încercăm să ne ferim sau să luptăm împotriva răului de unii singuri, spune Radu Umbreș.

Îl întreb pe Victor Ponta ce a învățat din Colectiv. Răspunde fără să se gândească prea mult:   „Că sunt momente mari, importante în viață când trebuie să își asumi lucruri, nu doar să spui «Dar, stai puțin! Dar de ce eu?» Cu riscul de a-mi pierde foarte mulți prieteni sau suporteri, cred că am făcut ce trebuie și nu, la doi ani după, nu m-am răzgândit, aș face același lucru.”

În noiembrie 2015, mii de oameni s-au întors acasă să fie părinți, corporatiști și, în ochii statului, coduri numerice personale. Ce s-a schimbat de atunci în România? Câteva legi au asprit condițiile de securitate la incendiu, apoi le-au relaxat la loc. Câțiva medici au decis să nu mai acopere un sistem defect. Mulți dintre cei care au fost în Piață au învățat să se uite spre lumea în care trăiesc.

Dacă nu se va ieși tocmai acolo, pe ușa apartamentului, să ne uităm la ce se întâmplă în jurul blocului – poate că există o groapă în care un copil poate să cadă, nu neapărat copilul tău -, atunci toate aceste ieșiri doar la tragedie vor fi reacții emoționale care se vor stinge la fel de repede cum au apărut”, crede Radu Umbreș.

Cristina a învățat că nu poate schimba tot, dar poate strânge oameni la Copacul cu haine. Din timp în timp îi cheamă adună într-un parc din București îmbrăcăminte, alimente și rechizite și le duce mai departe unde e nevoie. Iar oamenii vin.

 „Nici nu știi de unde să începi. Eu am un început al meu. Eu chiar am creat o comunitate după Colectiv și cred că se poate. Eu nu zic că fac minuni. Ce fac eu poate să facă oricine. Schimbarea vine de la noi”, e sigură Cristina.

Radu își învață studenții că pot întotdeauna mai mult și se pregătește să răspundă la o întrebare grea: „Dacă fetița mea m-ar întreba peste încă un an ce am învățat din Colectiv,  cred că i-aș spune că nu am învățat atât de mult pe cât aș fi putut. Și eu sunt exact în aceeași stare de uitare, de resemnare, de pasivitate. Mi-ar plăcea să ajung să îi răspund că am învățat să fac ceva în loc să aștept ceva. Aceste tragedii se întâmplă. Cred că trebuie să îi învățăm să răspundă la ele, să își dea seama că nu sunt niște actori pasivi ai realității”, spune el.

În urmă cu doi ani, într-un club din București câteva sute de oameni se luau la trântă cu gravitația. Zeci de mii au ieșit din stradă și apoi s-au mulțumit cu puțin. Resetarea care n-a urmat după Colectiv nu e, totuși, eșecul unei societăți, ci doar al unei generații. Cu aceeași neîncredere în stat, generația 40 merge, însă, înainte.

 





Ascultă online Europa FM / Descarcă gratuit aplicaţia Europa FM pentru Android sau aplicaţia Europa FM pentru iOS