În 1877, Principatele Române se aflau la punctul de întâlnire a intereselor pe care le aveau două mari imperii ale vremii, cel Ţarist şi cel Otoman.
La acel moment, românii erau încă supuși Înaltei Porţi, faţă de care plăteau tribut anual, aşa că au profitat de interesul rușilor în Balcani şi s-a aliat cu aceștia pentru a obţine independenţa.
La 4 aprilie 1877, printr-o convenție semnată la Bucureşti, le era acordată „liberă trecere” trupelor ţariste, în condiţiile în care acestea garantau apărarea şi menţinerea integrităţii teritoriale a României.
Înainte de începerea luptelor, Imperiul Rus nu s-a arătat deloc interesat să coopereze activ cu România în acţiunile de război, ceea ar fi îndreptăţit Principatele Romăne să participe şi la tratativele de pace care ar fi pus capăt conflictului.
La 12 aprilie, Rusia declară război Turciei pentru a-şi recupera din pierderile suferite câţiva ani mai devreme în Războiul Crimeii (1853-1856).
La 9 mai 1877, în cadrul sesiunii extraordinare a Adunării Deputaţilor a fost proclamată independenţa României faţă de Imperiul Otoman.
Mihail Kogălniceanu, ministrul român de externe, a ţinut în acea zi în faţa deputaţilor un discurs memorabil: „În stare de rezbel cu legăturile rupte, ce suntem? Suntem independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare (…) Ce-am fost înainte de declararea rezbelului? Fost-am noi dependenţi către turci? Fost-am noi provincie turcească? Avut-am noi pe sultan ca suzeran? Străinii au zis acestea; noi nu am zis-o niciodată. Aşadar, domnilor deputaţi, nu am nici cea mai mică îndoială şi frică de a declara în faţa Reprezentanţei Naţionale că noi sîntem o naţiune liberă şi independentă”.
A doua zi, la 10 mai, Senatul a votat proclamaţia de independenţă, iar acest act a căpătat putere de lege prin semnarea lui de către principele Carol I.
Guvernul român a hotărât încetarea plăţii tributului de 914.000 lei, suma fiind direcţionată către bugetul Apărării.
Tot cu această ocazie a fost instituit ordinul naţional Steaua României cu 5 clase, care trebuia să fie acordat tuturor cetăţenilor care se distingeau pe timp de pace sau război.
După proclamarea Independenţei, România alături de Imperiul Ţarist intră în război împotriva Porţii Otomane, cunoscut ca Războiul de Independenţă din 1877-1878.
Dacă puterile europene au primit cu rezervă Proclamaţia de Independenţă, precum Franţa, sau chiar ostilitate, anume Imperiul Otoman şi Regatul Unit, opinia publică internaţională a fost favorabilă luptei poporului român.
Declaraţia de Independenţă a fost pregătită de parlamentari cu câteva zile mai devreme, tocmai pentru a fi publicată în Monitorul oficial fix pe 10 mai, de ziua Regelui.
De atunci, pe 10 mai era sărbătorită şi Ziua naţională.
După venirea la putere a comuniştilor, din cauza conflictului cu regalitatea, Ziua Independentei s-a mutat pe 9 mai, sub pretextul că atunci a fost susţinută declaratia lui Mihail Kogalniceanu în parlament.
