Muzeul Literaturii – comoara care a fost ascunsă vreme de doi ani

Reportaj de Liliana Nicolae

Anul acesta se împlinesc 60 de ani de la înființarea unui muzeu care are o istorie aparte – Muzeul Național al Literaturii Române.

Mai întâi , muzeul a funcționat timp de vreo 10 ani într-o clădire impunătoare de pe  Șoseaua Kiseleff.  Acolo unde se află astăzi sediul PSD.  Apoi, vreo 3 ani – într-o casă de pe strada Zambaccian, care i-a aparținut lui Mihai Sadoveanu.

În 1967, însă, Partidul Comunist a dat ca sediu muzeului – Casa Krețulescu, de pe Bulevardul Dacia. Și a funcționat acolo mai bine de 40 de ani. Până când foștii proprietari au cerut  în instanță Casa Kretzulescu.

Au urmat ani de procese. În 2007 – o decizie definitivă stabilește: clădirea revine proprietarilor. Așa că muzeul rămâne fără sediu. Încă o mutare era inevitabilă. Se întâmplă în 2014, când peste 300.000 de manuscrise, cărți vechi, tablouri și obiecte care au aparținut unor scriitori sunt încărcate în camioane și mutate – din nou! – cu mare grijă.

Un patrimoniu a cărui valoare este foarte greu de evaluat ajunge, practic, în exil. Totul este “ascuns” de ochii vizitatorilor timp de 2 ani, pentru că în noul sediul – la Casa Presei Libere – muzeul nu mai este accesibil publicului. Nu mai poate fi vizitat. Și, vă întrebați, probabil, ce muzeu mai este acela care nu poate fi vizitat?

Vestea bună este că după doi ani “în exil” – așa cum spuneam – Muzeul Național al Literaturii Române se mută din nou, începând cu luna februarie. E drept, se mută cu chirie, pentru o perioadă de 15 ani. Dar totodată se deschide pentru public.

Odiseea mutării unui muzeu și ce se întâmplă într-un muzeu atunci când el nu mai poate fi vizitat?

(în imagine, manuscrisul poeziei ”Și dacă…” de Mihai Eminescu)