Judecata de Joi, cu Cristian Tudor Popescu: Calmul căderii în gol

•  Președintele Dan ne spune să fim calmi-calmi, că păstrează el echilibrul, cum l-a tot păstrat. Asta îmi creează în minte o imagine: N. Dan, care ține în mâini cu dificultate o bară de echilibru pentru acrobați pe sârmă, mult mai mare și mai grea decât el, mergând cu pași lenți și târșiți pe o linie ca pișatul boului, trasă cu creta pe asfalt.

•  Moțiunea suveranistă AUR-PSD pe persoană fizică, „Să-l dăm jos pe Bolojan!”, împinge România pe niște șine la vale. Traseul arată așa:

1. O „peroadă” de instabilitate politică și prăbușire economico-financiară sub medierea iscusită a președintelui Dan.
2. Cerșit de păsuiri către UE.
3. Căderea țării în categoria Junk pentru investitorii străini. Devenim gunoiul Europei.
4. „Trecem la euro” în mod spontan, căci leul în comă mai valorează cam cât plasticul din care e făcut. Nu rămâne decât apelul la FMI. Care ne ajută, dar în schimbul unor măsuri mai dure decât cele ale lui Bolojan. Om fi în stare să le luăm?
5. Dincolo de FMI, ne mai așteaptă doar Consiliul Monetar. Adică, România își pierde suveranitatea, nu mai are controlul monedei naționale și al operațiunilor economico-financiare, fiind condusă de un board european. Iată cum suveraniștii pot duce România la dependență – o Românie paraplegică, cum ar zice G. Simion.

•   Trump și-a potolit furia epică și, așa cum anticipam, a declarat Iranul definitiv învins, distrus, terminat. Și că liderii iranieni, care, tot apud Trump, nu mai există, jinduiesc să agite steagul alb, dar îi împiedică sfiala. Între timp, din adâncul inexistenței armatei iraniene, pleacă rachete care lovesc nave în strâmtoarea Ormuz. Dar, „Nici asta nu e treaba noastră, că noi avem petrol destul, s-o rezolve cei care au nevoie”. Adică, de pildă, România lovită de șocuri la pompă. În schimb, treaba lui Trump este să atace NATO, să sfărâme UE, retrăgând masiv soldați americani din Germania, Italia, Spania. Și dacă ar trimite niscai dintre ei pe la noi, i-am primi cu urale?

•   Ilie Bolojan a aprins lumina în cămara cu șobolani roșii. Dar l-a lăsat în penumbră pe gherlanul gușat, policolor, pe care îl are în PNL. Acest Predoiu nu a trecut printr-un vot popular decât o dată în lunga sa carieră politică – în calitate de candidat PNL la Primăria Capitalei, în 2016, a fost eliminat din turul 1 cu un rușinos 11,18%.

În rest, s-a fost parașutat peste noapte ministru al Justiției în 2008, în guvernul Tăriceanu. Apoi, mai mereu cu proptele din afara PNL, a rezistat sub 6 premieri: Boc, Ungureanu, Orban, Ciucă, Ciolacu, Bolojan. De 3 ori, pentru câte 3 zile, a ocupat funcția de premier interimar. În guvernul Bolojan a fost vicepremier. Cum să nu vrea să fie, în fine, prim-ministru plin, susținut cu brațele deschise de PSD, chiar dacă astfel PNL ar fi pierdut aproape tot electoratul?

•  Trăim și în epoca Topurilor. Prin urmare, m-am gândit să fac și eu unul: Topul președinților postrevoluționari ai României. Criteriul: răul cel mai mic. Deci, pe locul 1 va fi președintele care a produs cel mai mic rău mai mic. Pe ultimul, cel mai mare rău mai mic. Ca să pornim evaluarea, vă propun topul sussemnatului:

1. Traian Băsescu
2. Emil Constantinescu
3. Ion Iliescu
4. Klaus Iohannis
5. Nicușor Dan

Aștept propunerile dumneavoastră.

Cristian Tudor Popescu, la Judecata de Joi, în Deșteptarea: