134 de ani de la nașterea lui George Enescu. Viața „micului Jurjac”: „De copil, am avut această idee fixă de a fi compozitor”

Considerat cel mai important muzician român și un copil-minune, George Enescu (19 august 1881 – 4 mai 1955) visa să devină compozitor încă de la vârsta de 5 ani, iar ulterior s-a manifestat artistic în multiple ipostaze: compozitor, violonist, pedagog, pianist şi dirijor.

„Lucru curios: nu ştiam nimic, nu ascultasem nimic sau prea puţin, nu am avut pe lângă mine vreo persoană să mă influenţeze şi, totuşi, de copil, am avut această idee fixă de a fi compozitor. De a fi numai compozitor”, îi declara mai târziu George Enescu criticului muzical Bernard Gavoty.

Una dintre experienţele muzicale hotărâtoare a avut loc la vârsta de 3 ani, când a auzit pentru prima oară un taraf cântând într-o staţiune balneară din apropierea satului natal. Impresionat, copilul a încercat a doua zi să imite instrumentele tarafului (Amintirile lui G. Enescu, de B. Gavoty). Considerat a fi un copil-minune, micul Jurjac (aşa cum îi spuneau familia şi cei apropiaţi) a început să cânte la vioară la vârsta de 4 ani, primind îndrumări muzicale de la părinţii săi şi de la Niculae Chioru, un vestit lăutar.

Primele noţiuni muzicale le primeşte de la tatăl său, la vârsta de 4 ani. Părinţii îi dăruiesc viitorului muzician o mică vioară cu trei coarde. Supărat că nu este luat în serios şi că nu a primit o vioară adevărată, copilul aruncă jucăria în foc. Abia după ce primeşte vioara mult visată, începe să cânte după ureche, pe o singură coardă, cu un singur deget, melodii auzite în satl, potrivit www.georgeenescu.ro.

Primele sale încercări de compoziţie datează de la vârsta de 5-6 ani, iar studiul profesionist al muzicii a început cu profesorul Eduard Caudella.

Între anii 1888 și 1894 studiază la Conservatorul din Viena, avându-i ca profesori, printre alţii, pe Joseph Hellmesberger jr. la vioară şi pe Robert Fuchs la compoziţie. La 8 ani debutează ca violinist, fiind numit de presa vieneză „un Mozart român“.

După absolvirea Conservatorului din Viena, George Enescu îşi continuă studiile la Conservatorul din Paris (1895-1899), unde îi are printre colegi pe Maurice Ravel, Florent Schmitt, Charles Koechlin şi Theodor Fuchs.

Debutul său în compoziție are loc în 1898 la Concertele Colonne din Paris, cu Poema Română, op. 1., și se datorează în parte protectoarei sale Elena Bibescu. Tot în 1898, la 17 ani, George Enescu începe să dea lecţii de vioară şi susţine recitaluri la Bucureşti. Admirat de Regina Elisabeta a României, este deseori invitat să cânte la Castelul Peleş din Sinaia.

Din primii ani ai secolului XX datează compoziţiile sale mai cunoscute – cele două Rapsodii Române, op. 11 (1901-1902), Suita nr. 1 pentru orchestră, op. 9(1903), prima sa Simfonie, în Mi b, op. 13 (1905), Şapte cântece pe versuri de Clément Marot, op. 15 (1908).

În timpul Primului război mondial rămâne în Bucureşti. Dirijează Simfonia a IX-a de Ludwig van Beethoven, compoziţii de Hector Berlioz, Claude Debussy, Richard Wagner, precum şi creaţii proprii: Simfonia nr. 2 (1913), Suita pentru orchestră nr. 2 op. 20 (1915). În 1913 a instituit şi susţinut din fonduri personale Premiul naţional de compoziţie George Enescu. Organizat pentru încurajarea creaţiei româneşti, acest concurs de compoziţie oferea câştigătorilor, alături de sume de bani generoase, şansa interpretării lucrărilor în concerte. George Enescu a fost de asemenea membru fondator (1920) şi preşedinte (1920 – 1948) al Societăţii Compozitorilor Români din Bucureşti.

În paralel cu activitatea de creaţie din primul război mondial, Enescu susţine concerte în România pentru răniţii din spitale. După război reia turneele în calitate de violonist şi dirijor în Elveţia, Franţa, Olanda, Spania, SUA, Portugalia, Canada etc.

George Enescu se implică și în activitatea de pedagog. Printre elevii săi se numără violoniştii Christian Ferras, Ivry Gitlis, Arthur Grumiaux şi Yehudi Menuhin. „Pentru mine, Enescu va rămâne una din veritabilele minuni ale lumii. (…) Rădăcinile puternice şi nobleţea sufletului său sunt provenite din propria lui ţară, o ţară de inegalată frumuseţe.” (Yehudi Menuhin)

În timpul celui de-al doilea război mondial, Enescu rămâne în Bucureşti, unde duce o activitate dirijorală intensă și încurajează creaţiile unor muzicieni români ca Mihail Jora, Constantin Silvestri, Ionel Perlea, Theodor Rogalski, Sabin Drăgoi.

În 1946, în luna aprilie întreprinde un turneu în URSS, unde intră în contact cu personalităţi de primă mână ale muzicii ruse. În septembrie pleacă în turneu în Statele Unite ale Americii împreună cu soţia sa Maria (Maruca, născută Rosetti-Tescanu, devenită la prima căsătorie prinţesă Cantacuzino). La revenirea în Europa se stabileşte la Paris, din protest faţă de regimul comunist instaurat în România. Se stinge din viaţă în 1955 şi este înmormântat la Père Lachaise din Paris.

Printre distincţiile ce i s-au acordat în semn de preţuire şi recunoaştere se află: titlurile de ofiţer şi cavaler al Legiunii de Onoare a Franţei (1913, 1936), Membru de onoare (1916) şi Membru activ (1933) al Academiei Române din Bucureşti, Membru corespondent la Académie des Beaux Arts din Paris (1929), Accademia Nazionale di Santa Cecilia din Roma (1931), Institut de France din Paris (1936) şi Academia de Arte şi Ştiinţe din Praga (1937).

Memoria marelui muzician român este continuată prin Festivalul Internaţional George Enescu, prin diferite simpozioane în țară şi în străinătate şi prin expoziţii, concerte şi publicaţii în cadrul Muzeului Naţional „George Enescu” din Bucureşti. Compozitor, dirijor, violonist, pianist şi profesor, George Enescu rămâne în istorie drept unul dintre cei mai de seamă oameni de cultură ai secolului XX, ambasador al muzicii atât în ţară, cât şi în lume, contribuind la recunoaşterea internaţională a compozitorilor, dirijorilor şi interpreţilor din România.