Vlad Petreanu: „Iliescu a tot stat la putere vreo 10 ani, dar prețul a fost plătit de toți românii” | AUDIO

Jurnalistul Europa FM, Vlad Petreanu, face o radiografie a mandatelor fostului președinte Ion Iliescu. 

Ion Iliescu a avut trei mandate de-a lungul a 14 ani. Primul, 1990-1992, al doilea, 1992-1996 și, în fine, al treilea, o revenire care a mai năruit odată speranțele că România se va putea schimba vreodată între 2000-2004. Și deși fiecare dintre aceste mandate a avut particularitățile sale, un fir roșu le străbate pe toate. Conservatorismul etatist și politic. Ion Iliescu a fost un președinte al defensivei încăpățânate a sistemului, pe care l-a îndrumat să reziste cât mai bine presiunii în societății aflate în schimbare.

Primele două mandate

Primul mandat a fost al rezistenței active, cu contraatacuri brutale. Au fost anii mineriadelor, din care se detașează două, cele mai violente și cu cel mai mare impact, cea din iunie 1990, care a năbușit opoziția democratică, și cea din septembrie 1991, care a dărâmat guvernul pro-occidental a lui Petre Roman.

Al doilea mandat a fost al stagnării și prăduielii. Amintiți-vă de guvernul Văcăroiu, susținut de o sinistră coaliție de reacționari și revisioniști de stânga. Împreună au format așa numitul patrulater roșu ca majoritate guvernamentală, iar principala lor preocupare a fost să blocheze orice reformă în economie și societate, sub privirile părintește ale președintelui Iliescu, mulțumit că în sfârșit în România era liniște.

Vlad Petreanu: Al treilea mandat, unul al simulării

În fine, după patru ani de întrerupere, în 2000 Ion Iliescu a câștigat un nou mandat prezidențial pe fondul unei evoluții catastrofale a partidelor ce fuseseră la guvernare până atunci. Acesta, al treilea mandat, a fost al mimării, al simulării.

România adopta în ritm alert legislație europeană în pregătirea aderării la structurile euroatlantice, dar în domeniile esențiale sistemul își menținea controlul strict, de exemplu în justiție, unde dosarele penale pentru adversarii politici se deschideau și se închideau în ședințele partidului de guvernământ. O bună parte din acest ultim mandat a lui Ion Iliescu a fost așadar doar o simulare a democratizării. Adevăratul caracter a lui Ion Iliescu a ieșit încă o dată la ivelă la finalul mandatului său în 2004, când l-a grațiat pe Miron Cosma, liderul minerilor, condamnat la închisoare pentru una dintre mineriadele violente de la începutul anilor ’90.

Protestele publice l-au determinat pe Ion Iliescu să revoce această grațiere și astfel ultimul său mandat s-a încheiat în rușine și oprobiu.

„Duminica Orbului” a rămas în memoria colectivă ziua de 20 mai 1990 – ziua alegerilor prezidențiale

Erau primele alegeri libere, iar la urne au participat nu mai puțin de 86 la sută dintre cei cu drept de vot. 85 la sută dintre sufragii au fost câștigate de Ion Iliescu, candidat al Frontului Salvării Naționale.

I-a învins pe liberalul Radu Câmpeanu și țărănistul Ion Rațiu care au fost prezentați în campanie drept „venetici care nu au mâncat salam cu soia”.

Iliescu a fost simptomul unei boli cronice a societății românești. Înapoierea politică și culturală, izolarea, dezinformarea pe scară largă, mediocritatea, lipsa elitelor, toate au contribuit la alegerea lui cu scorul zdrobitor din mai 1990, din duminica orbului – 85%. Iliescu a fost inevitabil, din păcate.

Societatea românească, nu că nu era pregătită, dar nu putea concepe la momentul respectiv o alternativă radicală la comunism. Și nici clasa politică emergentă nu era pregătită deloc să preia puterea. Dovadă ce s-a întâmplat după prima alternanță la putere în 1996, când guvernarea a fost un dezastru. Dar Iliescu nu este doar responsabil, ci și vinovat direct pentru ce a urmat în România după decembrie 1989. Iliescu avea o autoritate covârșitoare și putea îndrepta România în orice direcție.

Vlad Petreanu: „Iliescu a tot stat la putere vreo 10 ani, dar prețul a fost plătit de toți românii”

A ales, în schimb, să o țină pe loc. Iar asta a fost cea mai proastă decizie posibilă, pentru că prăbușirea economiei a fost cu atât mai devastatoare. Și știm că a fost cea mai proastă decizie posibilă, lucrurile pe loc, pentru că avem un termen de comparație. Polonia. În 1990, Polonia și România aveau cam același PIB pe cap de locuitori, cam același gen de infrastructură, același gen de probleme economice și sociale uriașe la prăbușirea sistemului comunist. Dar polonezii au avut parte de politicieni mai inteligenți și preocupați de viitorul țării mai mult decât de viitorul lor. În primul guvern postcomunist de la Varșovia, Tadeusz Mazowiecki ca prim-ministru și Leszek Balcerowicz ca ministru de finanțe au implementat toate reformele necesare pentru reconstrucția economiei poloneze. A fost o terapie de șoc, care a provocat o recesiune abruptă, cu inflație, cu șomaj mare și cu numeroase falimente. Dar în doi ani, economia Poloniei a început să crească pe baze sănătoase și nu s-a mai oprit din creștere de atunci. Nu s-a oprit din creștere nici măcar în timpul crizei din 2008-2009.

România, în schimb, a avut nevoie de un deceniu ca să iasă din recesiune și chiar și după aceea creșterea economică a fost adesea nesănătoasă și nesigură. E adevărat că Mazowiecki a devenit atât de nepopular, încât cariera lui politică la vârf s-a terminat în mai puțin de 2 ani, după ce a reformat Polonia. Iliescu a tot stat la putere vreo 10 ani, dar prețul a fost plătit de toți românii, sau mă rog, de majoritatea românilor, că unii au devenit, sau au rămas, clienți ai banului public și au prosperat pe seama sărăcirii celorlalți.

Care a fost relația fostului președinte cu presa?

Ne spune acum Vlad Petreanu, realizatorul emisiunii „Deșteptarea” de la Europa FM. Acesta i-a luat de-a lungul vremii mai multe interviuri lui Ion Iliescu.

Paradoxal, Iliescu a fost probabil cel mai deschis președinte față de jurnaliști și cel mai comunicativ și mult mai respectuos decât se crede, decât e opinia generală. Sigur, toată lumea știe de faimosul și infamul incident de la Constanța din 1992 când, enervat de un ziarist foarte insistent, i-a strigat acestuia «măi animalule». A fost un incident izolat, totuși. Traian Băsescu, prin comparație, și-a petrecut cea mai mare parte a mandatelor sale, jignind jurnaliștii, iar unele insulte au fost de o mojicie chiar dezgustătoare.

Ion Iliescu a fost un președinte care avea un purtător de cuvânt cu personalitate, care avea politețea să informeze constant presa, și el însuși chema sistematic gazetarii la conferințe de presă extinse, îndelungate, cu zeci de participanți și răspundea pe îndelete tuturor întrebărilor. Când te duceai la Cotroceni pentru o asemenea conferință de presă, trebuia să fii pregătit pentru un eveniment de lungime apreciabilă, și chiar să intri în dialog cu președintele Republicii.

De asemenea, dădea destul de des interviuri, ceea ce, de pildă, fostul președinte Klaus Iohannis, nu a făcut deloc, și înțelegea foarte bine evaluarea și impactul declarațiilor sale. Eu i-am luat mai multe interviuri, iar în 2001 i-am luat un interviu care a stârnit valuri la vremea respectivă. A fost cel în care a lansat sintagma «Năstase arogant». Adrian Năstase era premierul său, destul de antipatizat și în mod cert arogant. Dar când președintele României l-a etichetat astfel pe prim-ministru, într-un interviu publicat într-un ziar central, ăsta a fost un moment foarte puternic. Un alt jurnalist l-a întrebat câteva zile mai târziu, dacă nu care cumva a formulat greșit aprecirea respectivă, iar Iliescu i-a răspuns că știe foarte bine ce spune și că toate declarațiile unui președinte în funcție au semnificație. Eu unul am fost foarte mândru atunci pentru mica mea lovitură de presă.