Urmează-ți Visul | Mădălina, 16 ani: “Pentru poezie e nevoie de zbucium” – AUDIO

Mădălina are 16 ani, scrie poezii și a terminat primul semestru al clasei a VIII-a cu media 10. Deși are 16 ani, este doar în clasa a VIII-a, pentru că a avut o copilărie foarte grea.

Acum, locuiește împreună cu tatăl ei într-un centru social din Bacova, județul Timiș, parte a Federației Caritas, Timișoara.

Dar până nu de mult, locuiau pe unde apucau. Printre altele, s-au adăpostit inclusiv în subsolul unui bloc sau într-o rulotă abandonată.

Încă de atunci, copila a învățat să scrie și să citească de la tatăl ei, care nu a mai așteptat momentul incert în care ar putea să își înscrie copilul la școală.

Mădălina visează să devină profesoară și scriitoare și, spun profesorii ei, talent are cu carul.

“Din câte am simțit, pentru poezie e nevoie de zbucium. Depinde și de natura lui, dar e nevoie de ceva care să doară. Și da, copilăria a durut un pic și sunt foarte recunoscătoare că am avut-o. Dacă nu era așa, nu aș fi fost eu persoana de acum”, consideră Mădălina.

“Nu am avut certificat de naștere până la vârsta de 8 ani. Și abia la 9 ani au putut să mă înscrie la școală. – Ce simțeai când vedeai că alți copii merg la școală? – Voiam să merg la școală. Sigur că voiam. Dar până atunci, mă descurcasem și cu educația primită de la tatăl meu”, își amintește Mădălina.

Pe scurt, mama Mădălinei a plecat din spital pur și simplu și până la un punct, Mădălina a crescut cu ambii părinți. Din păcate, fără să cunoască liniștea sau căldura unui cămin.

“A venit într-o zi la mine la poarte și mi-a spus <<Ia-ți copilul că plânge după tine>>. Și exact asta am făcut. Aud acum o vorbă, <<că trăim fiecare în bula noastră>>. Cercul nostru de prieteni și cunoștinte. Pe atunci, bula mea era numai copilul meu. – Cum e să îți crești singur copilul fără un loc stabil în care să stai? Dacă vrei, se poate. Multă încăpățânare. Și un pic de noroc. Cam atât”, explică Nicolae, tatăl Mădălinei.

Nicolae este tatăl Mădălinei și multă vreme, a lucrat ca zidar. Ca parte a înțelegerii cu angajatorii, de cele mai multe ori, a putut să doarmă împreuna cu fiica lui în casele pe care le renova. Uneori, își permitea să plătească o chirie ieftină.

“Îi spuneam de la început <<Am un copil. Vin să lucrez, dar poate să stea și ea cu mine?>>. Și în general, nu m-au refuzat oamenii. La un moment dat, s-a terminat lucrul. A venit criza aceea de prin 2008. Oamenii s-au restrâns cu investițiile. Și ni s-a gătat lucrul. Atunci, am ajuns să dormim într-un demisol. Ca niște boschetari”, își amintește tatăl Mădălinei.

Altă dată, s-au adăpostit într-o rulotă. Tot fără acordul proprietarului, spune Mădălina.

“Știu că, în perioada respectivă, am fost răcită și mai făcea tata ceai, tot pe ascuns. Proprietarul rulotei avea o casă destul de mare și în holul ei, am găsit o priză. Tata cumpărase un fel de cană electrică și intra pe ascuns să încălzească apa. Și apoi venea repede în rulotă, să facă ceai. Dar alternam. Când în rulotă, când în subsol”.

Mădălina îi e recunoscătoare tatălui ei că nu au dormit niciodată sub cerul liber. Dar pentru asta, Nicolae și-a vândut și uneltele de zidar. Oricum, nu le mai folosea de când a venit criza. Cu adevărat miraculos, copila a învățat să scrie și să citească de la tatăl ei când avea 5 ani. Pe vremea în care trăiau de pe o zi pe alta și dormeau pe unde apucau.

“Îți plăcea când te învăța să citești? – Îmi plăcea să îmi citească. Aia era partea cea mai frumoasă. Și chiar când am învățat să citesc, îl puneam să îmi citească. Erau momente foarte frumoase între noi. Erau o grămadă de stări”, mărturisește Mădălina.

Nicolae Aldescu: “Cam pe atunci i-am spus <<Măi fată, asta e singura ta scăpare: școala!>> – Ce reprezintă ea pentru dumneavoastră? – Speranța, domnișoară. Speranța”.

Distrugându-ne

de Mădălina Aldescu

“Oamenii plâng, oamenii fug.
Lașe stafii, acum doar rupturi.
Oamenii plâng, oamenii fug,
Așa au făcut mereu, încă de la începuturi.
Oamenii plâng, oamenii fug
De responsabilități, de propriile gânduri,
Oamenii fug, oamenii plâng
Pe la colțuri de străzi, când nu-i vede nimeni,
Sau prin mijlocul străzilor cu sute de rânduri,
Cu fețele acoperite de falsă fericire,
Când speră la oameni care să nu plângă și să nu fugă,
Dar toți sunt la fel, toți distrug,
Toți oamenii plâng, toți oamenii fug.
Și fiecare se crede ofilit,
Și fiecare are dreptate.
Dar fiecare distruge și-atât,
Nu mai repară, dar toți fug și plâng
Printre ziduri-ruine și vorbe în vânt
Și flori de plastic în suflet fabricate.
Oamenii plâng, oamenii fug,
Se repetă povestea de milioane de ori pe minut,
Lașii rămân fără scut, le stă la îndemână arma-cuvânt
Spusă sau scrisă și-atotputernicul vis
Numit „omenire” e cel mai simplu de ucis,
Căci oamenii plâng, oamenii fug,
Și oamenii oameni distrug.”

„Urmează-ţi Visul”, o campanie realizată cu sprijinul OMV Petrom