Supraviețuitor COLECTIV: „Mi-am promis că o să strâng din nou mâna în pumn și apoi o sa îl ridic pentru toți cei care nu mai pot să o facă”

Cătălin Grădinariu este unul dintre supraviețuitorii incendiului din clubul bucureștean Colectiv. Jurnalistul a mers împreună cu prietenul și colegul său de breaslă, Cristian Matei, în seara de 30 octombrie, la lansarea albumului trupei Goodbye To Gravity. Recent, Cătălin Grădinariu a povestit clipele de groază prin care a trecut în noaptea tragediei, cum a ajuns la spital și cum a fost tratat în spital. Acum, Cătălin Grădinariu se află în perioada de recuperare.

“Jan, hai la concert.” – mesajul lui Cristian Matei către Cătălin Grădinariu.

Și-a luat rucsacul pe umăr și cheile de la scuter și a ieșit. A parcat scuterul în față clubului, foarte aproape de container, că să îl vadă băieții de la intrare. Era atent, pentru că i se mai furaseră 2 biciclete, o motocicletă și un scuter. „Ce vrei? Așa e România: nimeni nu vede nimic și polițiștii râd de tine că ai folosit un lanț prea subțire. Trebuie să ai grijă singur de tine”.

“Hai mai în față să vedem și noi ceva” i-a spus Cristian Matei. Au ajuns la stâlpul din dreapta, de unde au văzut concertul. Pe marginea stâlpului era o poliță, unde să îți pui sticla de bere. Cătălin și-a agățat rucsacul sub ea, că să nu stea pe jos și să fie în siguranță. „Trebuie să ai grijă de lucrurile tale, altfel râde poliția de ține, nu?” Erau lângă boxe și sunetul era prea tare.

Concertul era pe la mijloc și la finalul piesei s-au aprins și celelalte 2 artificii. Pe celelalte două nu le văzuse aprinse. După ce s-au terminat, în sală pâlpâia o lumină galbenă, ca atunci când vine cineva cu tortul cu lumânări aprinse. Ardea buretele de pe stâlpul din stânga, cel dinspre ușă. S-a gândit că despre asta o să se vorbească și o să se glumească mult, după ce se va stinge, așa că a scos telefonul să filmeze. “Deformatie profesională.”

Flăcările au urcat pe stâlp și au ajuns la tavan, unde s-au întins că în filme, când cineva aruncă o brichetă într-o baltă de benzină. Mai văzuse un incendiu de vegetație și știa că situația ajunge repede la un stadiu în care nu mai poate fi gestionată de amatori. Și după primele secunde, deja se trecuse de stadiul acela.

Matei filma. Cătălin i-a zis “Haide, ieșim acum” și l-a împins către ușă. Dar mai era rucsacul său. S-a aplecat să îl desfacă din carabinieră și l-a pus în spate. A durat 10-15 secunde. Secunde care au însemnat mai târziu luni de tratament și transplanturi de piele. Lumea deja o luase către ușă. Matei se pierduse în mulțime. La ușă era înghesuială. Containerul era plin, cei care mai erau în club încercau să intre dar nu aveau unde. Între club și container era un prag de 5-8 cm. De el s-au împiedicat cei din față care erau căzuți pe jos și nu se mai putea avansa. O voce se auzea peste hărmălaie: “Nu panicați, nu împingeți.” Era prea târziu. Oamenii din spate presau să intre în container. În club flăcările ajunseseră deasupra ieșirii.

“Eram blocat pentru că în față nu se putea trece, iar din spate oamenii împingeau din ce în ce mai tare. Am simțit deasupra capului căldura focului, apoi am simțit cum se întețește și devine de nesuportat. Nu știam ce să fac. Nu aveam ce să fac. În jur se țipa, dar era că la o busculadă la meci, nu erau țipete că în filmele de groază. În fața mea erau alți oameni în picioare care nu puteau trece de cei căzuți. Atunci am simțit cum mi se aprinde părul în cap de la flăcările care erau la 2-3 metri mai sus, pe tavan. Atât de mare era temperatura. E nasol, mi-am zis și mi-am pus rucsacul pe cap să mă protejez. Cei din spate împingeau foarte tare și am început să ne aplecăm în față, fără să ni se miște picioarele din loc. Ne-am tot aplecat până când am fost la orizontală, dar nu pe jos, ci pe alți oameni. Cred că am avut 2-3 rânduri de oameni peste mine și încă un rând sub mine. Atunci când am fost blocat și presat am avut un sentiment de deznădejde. În rest nu aveam imaginea tragediei, așa cum o am azi. Era clar că eram ars și că mai sunt și alții.

Așteptam să îl aud pe Matei de afară. Apucasem să arunc rucsacul pe ușă înainte să cad. Dar acum nu mai puteam să mă mai mișc deloc. Până când s-a făcut un pic mai mult loc. Se deschisese cea de-a doua ușă, dar eu nu știam. Tot ce știam era că am putut să îmi mișc capul și am văzut în dreapta jos pe cineva într-o cămașă cu carouri, cred că alb cu negru. Cineva m-a apucat de mâini să mă tragă afară, dar eram prea blocat și mâinile mă dureau. Am zis “nu merge” și mi-am tras mâinile înapoi. De sus am simțit din nou un val de căldură și am văzut cum pe deasupra mea iese un nor negru de fum. Cu deschiderea ușii intrase aer în club și alimentase flăcările care au izbucnit către ușă.

 Am început să mă trag singur afară și am reușit să ies până la brâu. De aici a trebuit să pun mâinile pe jos și să mă ajut de ele. Am avut două secunde în care m-am gândit “nu pot, mă dor mainile” dar am trecut peste asta și am reușit să ies. Când m-am ridicat de jos m-am împleticit și m-am lovit de o piatră. A durut foarte tare și nu înțelegeam de ce. M-am uitat jos: eram desculț, în șosete. Încălțările rămăseseră în grămadă. Imediat a mai ieșit o fată din club și se împleticea și ea. Pe jos erau cioburi de la niște sticle de bere. Am urlat la ea “Du-te acolo și stai jos.” M-a ascultat și s-a așezat. Știam că în situații de criză cineva trebuie să preia controlul.

 Am început să strig după Matei. Nu a răspuns. Mai erau oameni blocați la intrare. M-am întors către ei să îi trag afară, dar când am întins mâinile în fața mea… le-am văzut. Arse. Primul lucru la care m-am gândit a fost că semănau cu cartofii copți. Bucăți de piele arsă atârnau încă agățate de mine și zonele în care nu mai era piele străluceau în lumina unui bec din gangul din față clubului. M-am tras într-o parte, ca să nu stau în drumul celor care scoteau răniți. Eram lângă scuter. Am văzut rucsacul pe jos și l-am pus pe scuter. Mi-am dat seama că ambulanța care sigur o să vină până aici la intrare o să fie încurcată de scuterul meu, pentru că spațiul era îngust. Aveam cheile în buzunar, ceea ce era o minune pentru că nu țin nimic în buzunarele pantalonilor. Dar nu puteam să bag mâna după ele să le scot. Până la urmă am reușit să le pescuiesc și să îmi pun șnurul în jurul gâtului. Acum nu puteam să desfac încuietoarea de la șnur să scot cheile. În fața mea la câțiva metri era cineva care se uita împietrit la ce se întâmplă în ușa containerului. Am mers la el și l-am rugat să îmi desfacă cheile. A înțeles cu greu, dar a reușit să le scoată. L-am întrebat dacă sunt ars rău pe cap. A ridicat ochii și după câteva secunde a zis atât:  “… cam.”

M-am întors la scuter să îl scot să fac loc pentru mașini. Încă nu venise niciuna. Îmi părea că totul durase foarte puțin 2-3 minute. Nu știu cât am stat prins. Acolo mi-a părut că au trecut zeci de minute, dar știam că nu a fost așa. Am pornit scuterul și cu degetul mic de la dreapta am reușit să îl accelerez iar cu podul palmelor pe ghidon am reușit să îl conduc și să îl scot de pe aleea îngustă până în curtea fabricii. Erau zeci de oameni care se uitau către intrarea în club. Un taxi întorcea în curte, ca să iasă. Am vrut să trec prin fața lui pentru că mă ustură pielea și n-aveam timp de pierdut dar înainte am căutat ochii șoferului să văd dacă mă lasă să trec, fără să mă calce. Nu s-a uitat la mine, a continuat să își întoarcă mașină și a ieșit în grabă din curtea fabricii. După ce am ieșit am simțit că vântul, curentul de pe scuter, îmi alină durerile de la mâini. Așa că am decis să o iau pe o stradă la întâmplare și  să merg până în prima intersecție de unde să iau o  mașină către spital, ca să nu meargă cu mine o ambulantă, care poate să ia pe altcineva. La capătul străzii era Pasajul Mărășești. Acum știam unde sunt.

 M-am gândit că sunt un caz de urgență și trebuie să ajung la un spital de urgență. Am luat-o spre Universitar, la Eroilor. La Mircea Vodă cu Unirii, la Bibilioteca Națională m-am oprit la semafor. Simțeam că încă iese fum din mine. Dacă și capul era în aceeași stare că mainile… atunci arătăm că dintr-un film de groază. M-am uitat în jur să văd ce zice lumea. Nimic. Nimeni nu se uita la mine. Nimeni nu se uita în jur. Fiecare în mașina lui. Cu ochii în față, la semafor. Un cerșetor care trecea printre mașini m-a ocolit fără să își ridice ochii. Probabil pentru că de la motoriști nu primește niciodată nimic.

 S-a făcut verde. Am continuat până la pod la Eroilor. Era roșu. Nu era nimeni în intersecție și mă gândeam să trec pe roșu, că am o urgență. Când să trag de ghidon, a trecut pe lângă mine o mașină de poliție către Regie, cu semnalele pornite, într-o mare viteză. Uite cum poți să mori călcat de poliție, lângă spital… mi-am zis. Atunci am auzit o salvare care ieșea din Spitalul Universitar și mergea spre Unirea, poate la Colectiv. Rănile mă dureau din ce în ce mai tare. Am urcat cu scuterul pe trotuar și mi-am făcut cale către acces urgente. Știam drumul, că mai ajunsesem la Universitar când o doamnă a hotărât să facă stânga cu SUV-ul ei peste mine și scuterul meu. Deci eram ca acasă. Am parcat într-un colț și am intrat în spital, desculț, clătinându-mă cu rucsacul în mâinile arse. Ajuns la triaj a început comedia și mi-am dat seama că am făcut câteva greșeli.

 Nimeni nu mă băga în seamă. Am tot spus că am și eu o urgență până când am ajuns la cineva care probabil era medicul coordonator. La o masă la un calculator un tip tânăr m-a scanat de sus până jos și apoi a început să țipe: “Cine l-a adus pe ăsta aici? Unde e echipajul? Cine te-a adus?” Am venit singur am zis. “Da, da. Cum era mașina, albă, roșie?” Când am reușit să îl conving că am venit singur, pe scuter și credeam că o să fiu tratat, a început din nou să caute o ambulanță să mă trimită la alt spital. La Arși. Eram ars, nu aveam ce să caut la Universitar. Trebuia să ajung la Spitalul de Arși. Un echipaj de pe ambulanță ar fi știut asta. Am crezut că sunt o urgență medicală, deci am mers la un spital de urgență. Până la urmă a intervenit cineva care a insistat să nu mă trimită așa, să îmi panseze măcar mâinile.

 Și de aici a început circul.

 – îmi cere buletinul.

 Îi zic: e în rucsac.

 Păi dați-l încoace, zice.

 Îi arăt mâinile. Îl roagă pe un brancardier să îmi scoată buletinul.

 “Eu nu bag mână în geanta domnului… “

 Până la urmă am fost înregistrat. Cu un nume greșit. Grădinaru în loc de Grădinariu. Așa se face că a doua zi primeam mesaj după mesaj cu “… bine că nu ești tu ăla din Colectiv. E unu’ Grădinaru pe liste și m-am speriat.” Ei bine…

 După ce am fost înregistrat am mers la pansat. M-au așezat pe un pat mi-au tăiat tricoul și au început să îmi spele rănile cu ser fiziologic. Atunci m-a apucat criza: îmi era foarte sete, gura uscată parcă mâncasem vată, am început să tremur rău de tot. Surpriză: nu era apă nicăieri. Asistenta care se ocupa de mine mi-a tăiat până la urmă cu o foarfecă o sticlă de ser fiziologic și mi-a întins-o: bea, e bună.  Era mult mai puțin sărată decât mă așteptam. Între  timp îi spuneam unde am fost și ce s-a întâmplat. Eram convins că mai sunt   30-40 de victime. Atunci a  venit unul de acolo, adus de ambulanță. Avea haine negre de rocker, înnegrite de fum și foc. Au tăiat tot de pe el cu foarfeca iar pe  m-au dat afară, într-un alt salon de triaj.  Înytrebam disperat dacă  l-au adus  și pe Matei. Dar  nu era, mă gândeam  că era bine, că scăpase. Atunci l-am auzit pe un paramedic SMURD când  spunea unei asistente: SUNT  20 DE MORȚI  ACOLO…

 Am rugat pe cineva să mă ajute să  vorbesc la telefon și i-am anunțat pe ai mei.  Vanda – prietena sa – știa că e ceva în neregulă, pentru că a  auzit toate ambulanțele plecând rând pe rând, de la dispecerat. După ce am vorbit la telefon  le-am spus  că sunt puțin  ars, am fost dus într-un salon la Chirurgie  Plastică care încet, încet se umplea cu alți  pacienți de la Colectiv. Ai mei erau pe hol, dar nu erau lăsați să intre în salon. Aveam mâinile pansate și nu le mai puteam mișca, așa că am rugat o asistentă să dea rucsacul meu cu acte și chei celor care mă așteptau afară. Înainte ca ei să mă vadă, au văzut cum din salon o asistentă le aduce rucsacul meu carbonizat și mirosind puternic a ars. Imaginea asta i-a demolat.

Apoi a fost rândul meu. A doua zi am aflat că Matei e în comă la Bagdasar, că e intubat și că e mult mai ars decât mine și că e ars pe spate. Nu înțelegeam cum de era mai rău decât mine dacă el era în fața mea… Nu înțelegeam ce s-a întâmplat acolo.

După o săptămână petrecută în Spitalul Universitar am fost transferat în Olanda. Acolo, la 13 zile după incendiu, sătul de informațiile venite prin intermediari, am luat telefonul să îi scriu un mesaj direct lui Matei, pe mess. Ultimul mesaj trimis era poza din club, în care, în prim plan era mâna lui, întreagă, strânsă pumn. Era ultima imagine din viața asta cu mâna lui, cu pielea întreagă, cu degetele care se puteau strânge în pumn. Mă uitam la mâinile mele, blocate de durere și de foc și am început să plâng. Era prima oară după Colectiv. Eram singur într-un salon de spital din Olanda, Vanda ieșise să vorbească la telefon. Plângeam cu sughițuri, plângeam pentru tot ce s-a întâmplat, pentru toți care au suferit, plângeam pentru mine, plângeam de ciudă, că așa ceva a fost posibil.

Apoi mi-am șters lacrimile cu pansamentul de pe mâini și nimeni nu a știut ce s-a întâmplat. Dar mi-am promis că o să strâng din nou mâna în pumn și apoi o să îl ridic pumnul pentru toți cei care nu mai pot să o facă, fie pentru că nu mai sunt, fie pentu că nu mai au degete sau mâini. Și pumnii noștri ridicați vor face ca asemenea grozăvii să nu se mai întâmple. Pumnii noștr ridicați, ca degetele strânse într-un pumn imens. Uniți.

Cătălin Grădinariu este membru al Asociației Colectiv GTG 3010 și spune că luptă pentru înlăturarea lui “Lasă că merge și așa”. Cristian Matei a fost trimis în Israel unde a fost internat mai bine de 2 luni. Acum este în București. Amândoi sunt în perioada de recuperare, urmează să treacă prin alte intervenții chirurgicale reparatorii, dar și luni întregi de kinetoterapie.

Cum îl puteți ajuta pe Cătălin Grădinariu- IBAN Catalin Gradinariu    RO91INGB0000999902868630

De asemenea, Asociatia Colectiv GTG 3010 face un apel către cei care pot redirectiona 2% din impozitul pe venit. Astfel, cei care au avut venituri (si) din activități independente (profesii liberale, drepturi de proprietate intelectuală, chirii) in 2015, pot completa formularul 230 cu urmatoarele date:

Cod de identificare fiscala: 35790573

Denumire entitate: Asociatia Colectiv GTG 3010

Cont Bancar: RO97RZBR0000060018485198