Spiritul de competiție încurajat la școală: ne pregătește pentru viața reală?
Când colegul de bancă devine un adversar
De mici suntem învățați să ne comparăm: cine ia nota cea mai mare, cine termină primul, cine câștigă concursul sau primește bursa, cine primește coronița la finalul anului… Competiția este prezentată adesea ca o modalitate de a ne motiva și de a ne pregăti pentru „viața reală”, unde nu toată lumea poate avea primul loc, iar unde trebuie să muncim pentru a obține ceea ce vrem. Dar școala este și unul dintre primele locuri în care învățăm să colaborăm, să cerem ajutor și să lucrăm cu colegii. Astfel, între aspectul muncii în echipă și cel al competiției, apare următoarea întrebare: până în care punct este concursul cu cei din jur o motivație, și ce se întâmplă atunci când succesul cuiva pare să apară în detrimentul succesului nostru?
Competiția ne poate motiva — dar nu în orice situație
Psihologia motivației face diferența între competiția care ne stimulează și cea care devine o sursă de presiune. Cercetările lui Edward Deci și Richard Ryan, prin Self-Determination Theory, arată că oamenii sunt motivați nu doar de recompense și rezultate, ci și de sentimentul că sunt competenți, au autonomie și sunt conectați cu ceilalți. Dacă singurul obiectiv devine să fim mai buni decât colegii, motivația de a învăța de dragul învățării poate fi înlocuită de dorința de a câștiga sau de teama de a pierde. Acest lucru poate duce și la o stimă de sine foarte scăzută și un nivel se stres ridicat care transformă succesul altora într-o amenințare.
„Dacă el a luat 10, eu de ce nu am luat?”
Comparația socială este aproape inevitabilă într-un sistem bazat pe clasamente, note și premii. Psihologul Leon Festinger a propus încă din 1954 Social Comparison Theory, potrivit căreia oamenii își evaluează propriile abilități și rezultate comparându-se cu cei din jur. În școală, acest lucru poate fi util: un coleg care se descurcă foarte bine ne poate inspira să muncim mai mult. Dar comparația constantă poate avea și efectul opus. Dacă ajungem să ne definim succesul doar prin poziția noastră față de ceilalți, un rezultat bun poate să nu mai pară suficient atunci când altcineva a obținut unul și mai bun. Astfel, ajungem să nu luăm în seamă progresul pe care îl facem sau cât de mult am muncit pentru a ajunge într-un anumit punct, deoarece atâta timp cât „se poate mai bine”, o notă are puterea de a ne descuraja, chiar și dacă arată o îmbunătățire față de randamentul nostru obișnuit.
Viața reală nu este întotdeauna un concurs
Există, desigur, domenii în care competiția este inevitabilă: admiterea la facultate, un interviu de angajare, un concurs sau un campionat sportiv. Școala poate fi un loc în care învățăm să facem față unei astfel de presiuni. Însă viața profesională și personală presupune și ceva ce clasamentele școlare nu măsoară întotdeauna: colaborarea și susținerea celor dragi. La un loc de muncă, succesul unui proiect poate depinde de capacitatea oamenilor de a împărți informații, de a asculta opiniile celorlalți și de a rezolva probleme împreună. De asemenea, atunci când un coleg sau un prieten împărtășește cu noi o veste bună, o promovare sau un rezultat favorabil, primul nostru răspuns nu ar trebui să fie perceperea succesului altora prin prisma propriilor noastre rezultate, ci să îi felicităm și să sărbătorim acest pas împreună cu ei. Într-un final, dacă trecem prin viață comparându-ne cu toți din jurul nostru, nu putem ajunge să ne bucurăm de adevăratul progres pe care îl facem.
Autor: Ștefania Marta Irimia
