“Marea Unire” nu ar fi putut avea loc dacă Regele Ferdinand nu trecea peste legăturile sale de sânge cu conducătorii Germaniei și Austro-Ungariei, punând mai presus de orice binele României.
Închipuiți-vă că ați avea de ales între datoria față de un prieten care vă acordă toată încrederea și obligațiile în fața familiei. Un scenariu în care orice alegere ați face, e în același timp greșită și bună. O situație care se poate transforma într-un dezastru pe plan personal, iar dacă soarta e chiar crudă, și în plan profesional.
Ei bine, în această situație a fost pus Ferdinand Viktor Albert Meinrad von Hohenzollern-Sigmaringen, atunci când împotriva dorinței familiei și a angajamentelor anterioare, a luat în 1916 decizia să sprijine intrarea României în Primul Război Mondial alături de Antanta și împotriva Puterilor Centrale.
Regele Ferdinand, căci despre el este vorba, a luat această hotărâre în calitate de șef al statului român, dar curajul politic l-a costat scump: a fost exclus din casa de Hohenzollern iar în ziua în care vestea a ajuns în Germania, Kaiserul a decis arborarea în bernă a drapelului de la reședința oficială a familiei.
Dar rezultatul a meritat sacrificiul și în 1922, Ferdinand avea să fie încoronat la Alba Iulia ca primul monarh al României Mari. Dacă predecesorul său a fost un modernizator, iar succesorul un personaj mai degrabă tragic, Ferdinand I al României a rămas în memoria românilor drept “Întregitorul”. Un rege pe care această țară l-a meritat și de care va rămâne întotdeauna mândră. Unul dintre cei mai importanți români din ultima sută de ani și, poate, din toate timpurile.
