Răzvan Mazilu: „Sper ca profunzimea spectacolului să ajungă la inima publicului”

Odată cu începerea stagiunii de teatru de anul acesta, pe scena Teatrului Excelsior din București a fost prezentată, în premieră națională, versiunea românească a musicalului „Our Ladies of Perpetual Succour”.

În traducere „Fecioarele noastre grabnic ajutătoare” spectacolul pe care regizorul și coregraful Răzvan Mazilu l-a pus în scenă pentru publicul român a avut primele vizionări în zilele de 4 și 5 iulie.

Piesa originală a avut premiera mondială în Scoția, în anul 2015, pe scena Teatrului din Edinburgh, apoi, a fost interpetată spectaculos și la Teatrul Național din Londra.

La începutul acestui an, a fost decernat cu Premiul „Laurence Olivier” pentru Noua Comedie.

Acest musical are la bază romanul scris de Alan Warner, The Sopranos (n. trad. Sopranele) în care este prezentată povestea a șase eleve de la o școală catolică din orașul scoțian Oban.

Într-un interviu acordat pentru Europa FM, Răzvan Mazilu a răspuns la câteva întrebări despre cel mai recent musical al său.

„Fecioarele noastre grabnic ajutătoare” a fost prezentat la un teatru pentru copii și adolescenți. Spuneați că se adresează însă tuturor. De ce?
În primul rând, Teatrul Excelsior din București dorește să își lărgească publicul, vârsta publicului … și să nu fie doar un teatru de copii, ci de public tânăr. Fie că prin asta înțelegem adolescenți sau maturi care doresc să-și păstreze curiozitatea în fața vieții, în fața teatrului, în fața artei. Și atunci se duc evident și la teatru. Mi se pare foarte important lucrul acesta: de a face dintr-un teatru exclusiv de copii un teatru pentru toată lumea. Spectacolul se adresează și adolescenților, care desigur îl pot citi, pot viziona la nivelul lor, cu înțelegerea lor, dar și maturilor, care pot vedea mai multe straturi în el își pot reaminti de tinerețe.

În cele mai recente cronici, spectacolul „Fecioarele noastre grabnic ajutătoare” a fost rezumat în fel și chip, fecioare în stil nou, parabola între viață și moarte. Ce a vrut de fapt Răzvan Mazilu să prezinte?
Am vrut să ne regăsim, să ne oglindim noi, spectatorii de toate vârstele, în povestea acelor fete, care sunt niște fete absolut obișnuite, cu niște destine aparent obișnuite, aflate într-o călătorie, pe parcursul unei zile aparent obișnuite, dar în care li se întâmplă tot felul de experiențe. Experiențe formatoare care le fac să înțeleagă câte ceva, să găsească niște răspunsuri la niște întrebări pe care și le pun, sau pe care și le-au pus. Întrebări despre ele, despre oameni, despre viață, despre credință, despre dragoste, despre sexualitate. Întrebări care fac parte din natura omului și întrebări care cumva ne urmăresc toată viața, iar textul și spectacolul propun niște posibile răspunsuri.

Cum le-ați ales pe cele 6 actrițe fabuloase din distribuție?
Cu unele dintre actrițe am mai lucrat începând din 2014 de la Proiectul West Side Story, Manifestul unei generații, din gadrul Festivalului Național de Teatru. Ele erau pe atunci proaspete absolvente de studii de master la Univesitatea de Artă Tetrală și Cinematografică Ion Luca Caragiale. Ana Bianca Popescu, Alina Petrică, Daniela Tocari, Aylin Cadîr, sunt acrițte cu care am mai lucrat. Cu Meda Topârceanu, de asemenea, la Teatrul de Comedie, cărora li s-au adăugat Ioana Mărcoiu, Oana Pușcatu, cu care lucrez pentur prima dată. Eu cred în ideea de continuitate și de lucru împreună și am decis că acest text li se potrivește, iar ele într-adevăr fac o performanță, aș spune, destul de greu de găsit în Teatrul Românesc. Performanță bazată pe disciplină, pe rigoare, pe talentul lor extrordinar.

Ce anume va inspirat pentru decor?
Împreună cu scenografii, cu Romana și Dragoș Trăistaru, ne-am dorit o lume văzută prin ochiul acestor tinere. O lume ca o joacă, ușor suprarealistă, cu accente kitsch, pe care tinerii din ziua de azi îl au cu foarte mult umor, însă. Cu costume foarte spectaculoase pentru că un musical ca la carte se face și cu imagini vizuale surprinzătoare care mențin atenția publicului în permanență.

Cum ați ales muzica?
Muzica noi am schimbat-o pentru publicul din România. Am cerut voie, desigur, autorilor, … să personalizăm coloana sonoră pentru publicul din România. Varianta originală conținea piese care, din punctul meu de vedere, pentru publicul din România nu mai spuneau nimic. Am ales hit-uri împreună cu dirijorul Lucian Vlădescu, care pentru memoria publicului românesc spun ceva. Hit-uri pop rock din anii 70, 80 chiar și 90 pentru că totul trebuia să aibă un aer ușor nostalgic, iar acestea sunt mixate cu muzica sacră.

Ce provocări au apărut pe parcursul realizării spectacolului?
Consider că este o performanță actoricească trecerea foarte rapidă de la cântat live, la joc și, totodată, la dans. Trecerea de la una la alta, sau toate făcute în același timp, este provocatoare și destul de difcil de menținut pe parcursul a 2 ore și 15 minute de spectacol. Deci, aici ne-am propus noi să depășim aceste provocări ale spectacolului și actrițele noastre să fie impecabile. Insist pe această performanță unică în România și chiar în București.

Pentru că ați dorit să transpuneți acest spectacolul pentru publicul românesc, schimbând și piesele, cum credeți că a interpretat acesta spectacolul?
Avem numai feedback-uri bune și nu poate decât să ne bucure asta pentru că am făcut spectacolul împreună cu toată echipa dintr-o necesitate autentică. L-am făcut din tot sufletul și mă bucur că sala a fost plină de fiecare dată, sau că reacțiile au fost îmbucurătoare. Sper să fie bine înțeles acest text, profunzimea lui, povestea din el și să ajungă la inima și la mintea publicului.

Interviul integral îl puteți asculta mai jos:

 

Sursa foto: www.teatrul-excelsior.ro