Poveștile care ne unesc: Români care au pus interesul național mai presus de cele personale | PODCAST

În totală antiteză cu actualul spectacol politic la care suntem martori, România a avut, în istoria sa zbuciumată, mari oameni de stat, care au pus interesul național mai presus de cele personale.

Voievodul Mihai Viteazul a fost primul care a adunat, într-o singură mână, toată suflarea românească. Se întâmpla la 1600, vremuri când marile puteri se luptau, la propriu, să își împartă sferele de influență și, implicit, controlul asupra țărilor române. O reușită de scurtă durată, care de altfel avea să îl coste viața, dar care va rămâne un deziderat în secolele următoare.

Din dorința de a se rupe de trecutul feudal și de a-și redefini identitatea, moldovenii și muntenii au primit acte de români de la Alexandru Ioan Cuza.

Fără “mica” unire realizată de acesta la 1859, printr-un context favorabil, și modernizarea instituțională ulterioară, n-ar fi fost posibilă prezența noastră în marea familie europeană.

Moștenirea lui Cuza a fost continuată, în cei 48 de ani de domnie, de Carol de Hohenzollern, cel care a transformat din temelii România, noua lui patrie, dintr-un pricipat vasal la Porțile Orientului într-un Regat independent. Cel dintâi suveran al României a modernizat infrastructura și a pus bazele unor structuri și instituții care i-au asigurat acesteia înflorirea, printr-o industrie prosperă și o armată puternică.

Succedându-l la tron pe unchiul său în 1914, Ferdinand avea să ajungă, alături de soția sa, viitoarea regină Maria, întemeietori ai României Mari, mult mai loiali năzuințelor locului decât mulți români neaoși.

Nepot al lui Ferdinand, Mihai avea să urce întâia oară pe tron de mic copil, pe când avea doar 6 ani, în 1927, și să trăiască multe din trăiască multe din bucuriile și dramele României ultimului secol. Mihai a încercat să se opună comunizării României, prin greva regală din vara lui 1945, dar tăvălugul stalinist nu putea fi oprit.

Prin teroare, comunismul a anchilozat toate palierele vieții de zi cu zi, începând cu cea politică. Cei mai mulți dintre opozanți au sfârșit în temnițe. Puținii care au supraviețuit, între care țărănistul Corneliu Copos, Constantin Ticu Dumitrescu sau eroina din munți Elisabeta Rizea, au devenit după Revoluție voci ale unui memorial al durerii.

• Andrei Paleu