Avocatul Diavolului: Manciurian Munteanu

avocatul-diavolului-Tema-de-azi-MANCIURIAN-MUNTEANU

Zilele acestea seamănă cu o caricatură a anilor ‘90: Marian Munteanu şi ideile lui sunt subiectul principal de discuţie, discursul public e încărcat de ocări şi acuzaţi inflamante, spre Bucureşti au pornit în marş minerii iar la Opera Română angajaţii au scandat “afară cu străinii din ţară” împotriva unor balerini excepţionali, care au defectul că nu-s români de-ai noştri.

Aşadar, din seninul plicticos al campaniei electorale de anul acesta a căzut ca un trăsnet candidatura lui Marian Munteanu, din partea PNL, pentru primăria Capitalei. Fostul lider din Piaţa Universităţii, care a dominat actualitatea la începutul lui 1990, pare a avea comportament de cometă, revenind periodic. A mai apărut în anul 2000, într-un proiect politic bizar care l-a alăturat lui Virgil Măgureanu, fostul director SRI, apoi a redevenit invizibil până la începutul acestui an, când a început să fie promovat insistent de un anumit realizator tv, şi iată-l acum, din senin, cum spuneam, candidatul liberalilor pentru primăria Capitalei. Aceasta este o poziţie extrem de importantă – după preşedintele României, nimeni altcineva nu este ales cu un număr atât de mare de voturi directe – care este considerată şi o trambulină către funcţii chiar mai grele în statul român. De la primăria Bucureştilor am avut un prim-ministru şi un preşedinte, aşa că vedeţi bine cât de semnificativă e.

Re-emergenţa domnului Munteanu a fost întâmpinată cu un baraj feroce de critici, ironii şi chiar insulte din partea marii majorităţi a analiştilor politici şi ai reprezentanţilor societăţii civile. Problema cu Marian Munteanu, spun aceşti critici, depăşeşte interesul local al bucureştenilor, al căror vot îl cere candidatul.

Marian Munteanu ar fi, de fapt, expresia deplasării politicii româneşti într-o zonă anti-occidentală, anti-europeană, de un ortodoxim mistic, intolerant cu minorităţile de orice fel – etnice, religioase, sexuale. Cu alte cuvinte, PNL ar fi deschis cutia Pandorei prin activarea lui Marian Munteanu, care va împinge nu doar acest partid, ci toată societatea românească în apele tulburi ale naţional-populismului. De aceea îl şi aducem azi în discuţie pe dl Munteanu şi ideile sale, pentru că nu e o situaţie care să preocupe doar Bucureştiul.

Pe de altă parte, poate că Marian Munteanu, cu discursul său vehement anti-sistem este inevitabil, iar dacă societatea va reuşi să-l respingă, va apărea altcineva la fel sau chiar mai hotărât. Vă reamintesc că în ţara noastră neîncrederea în clasa politică şi în instituţiile reprezentative pentru o democraţie a atins cote nesustenabile, şi nu din vina alegătorilor. Or, dacă nimeni nu mai are încredere în politicieni, din toate cauzele pe care le ştim, iar politicienii nu fac nimic ca să se schimbe, e inevitabil ca electoratul să caute, în cele din urmă, o mână forte care să facă ordine. Marian Munteanu spune că el este mâna forte. El cere “o insurecţie paşnică” pentru schimbarea sistemului corupt până-n măduvă, despre care spune că altfel nu mai poate fi dislocat. Vrea “consilii civice” care să verifice ce fac şi ce fură, în primărie, consiliile locale. Promite că va opri jaful, care a ajuns la dimensiuni insuportabile, spune răspicat că el nu fură şi nu minte şi provoacă pe oricine să-i demonstreze că a comis vreodată vreo ilegalitate. Marian Munteanu este citit, are o carieră universitară adevărată, nu cumpărată cu influenţe politice, are charismă, un discurs direct, foarte diferit de artificialitatea politicienilor cunoscuţi de toată lumea, se declară un creştin pasionat într-o ţară în care 80% dintre cetăţeni spun că-s ortodocşi şi unde Biserica are, în continuare, o influenţă majoră. Una peste alta, Marian Munteanu preocupă şi intrigă, şi are lumini şi umbre puternice, în funcţie de punctul de vedere al celui care-l priveşte.

Pe Marian Munteanu şi ce reprezintă el judecăm azi. E periculos sau este exact ce ne trebuie?