Judecata de Joi, cu Cristian Tudor Popescu: România – moarte ieftină
Eliminarea generalului Soleimani este ceea ce se cheamă o joint venture, o afacere Trump-Khamenei din care ambele părți au de câștigat. Soleimani putea fi omorât și cu un an în urmă, și cu doi, și cu trei. S-a petrecut acum pentru că așa a vrut Trump. Marele om nu s-a consultat nici cu NATO, nici cu Congresul american în luarea acestei decizii. Au contat doar interesele lui electorale personale: să distrugă până la capăt construcția de securitate a lui Barack Obama în relația SUA-Iran și să contracareze în imagine procesul suspendării sale de către Congres pentru mârșăvia comisă în Ucraina împotriva contracandidatului Joseph Biden.
La rândul său, conducerea teocratică de la Teheran avea nevoie ca de aer de un astfel de atac din partea SUA. Căci problema principală a ayatollahilor și sângeroaselor Gărzi Revoluționare este opoziția tot mai puternică în poporul iranian față de dictatură. Scăderea nivelului de trai din Iran în urma sancțiunilor americane e o armă mult mai eficientă în a eroda guvernarea religioasă decât uciderea a 3-4 Soleimani. Dimpotrivă, aliniindu-se în spatele „eroului-martir”, regimul lui Khamenei mobilizează în sprijinul său mulțimile naționalist-islamiste fanatice ale țării care îl pot menține la putere.
Nu urmează un Al Treilea Război Mondial. Vom asista doar la „hârjoneli” între Trump și Teheran, mai o rachetă, mai un asasinat, mai o aruncare în aer, dublate de declarații sforăitoare.
Întrucât războiul de vorbe cu Kim Jong Un s-a „fumat”, nu-l mai ia nimeni în seamă, Trump a deschis o nouă exploatare electorală de amenințări și bombasme cu Iranul.
Nu vine nicio rachetă iraniană peste români, cum se tem unii. În schimb, suntem lichidați prin spitale de medici incompetenți și corupți, pe șosele de beizadele și politicieni cu bolizi, care scapă nepedepsiți, dacă nu ne omoară mai devreme poluarea ca după bombardament din București și orașele mari.
Și de ce să strici rachete scumpe, când în România se moare atât de ieftin?
Cristian Tudor Popescu, în Deșteptarea, la Judecata de Joi:
