Puțini sunt oamenii politici care ajung să fie respectați și de adversarii lor. Cu atât mai puțin pe meleagurile noastre, și un astfel de exemplu fericit este Ion I.C. Brătianu. S-a născut în august 1864, pe moșia familiei din județul Argeș. De altfel, la Conacul Florica s-au născut și au trăit cei mai mulți dintre Brătieni, una dintre cele mai influente familii care au condus România.
Revenin la Ion. I.C. Brăianu, căruia i se mai spunea și Ionel, acesta a făcut liceul la Colegiul Sfântul Sava din București și apoi, din proprie inițiativă, s-a înscris voluntar în cadrul unui Regiment de Artilerie.
A urmat și cursurile Școlii de Drumuri și Poduri și și-a completat studiile în Franța, unde a și obținut diploma de inginer. Când s-a întors în țară, a lucrat pe mai multe șantiere de cale ferată, sub conducerea lui Anghel Saligny. E drept că nu și-a practicat meseria prea mult, pentru că la vârsta de 31 de ani a devenit deputat al Partidului Liber. Desigur, a contat și faptul că partidul era condus chiar de tatăl său, Ion C. Brătianu.
Prima funcție executivă a ocupat-o începând cu martie 1897, și era cea de Ministru al Lucrărilor Publice. În impresionanta sa carieră politică, Ion I.C. Brătianu a acumulat mai multe recorduri: a fost de cinci ori prim-ministru, de trei ori ministru de interne și de câte două ori ministru al apărării și al afacerilor externe. În plus, a condus Partidul Liberal vreme de aproape două decenii.
Prima mare încercare pe care a Ion I.C. Brătianu a avut-o de trecut a fost Răcoala din 1907. Aceasta a fost înabușită în sânge pe când chiar el era ministru de interne și cumva în compensație, în anii care au urmat, Ionel Brătianu a militat pentru Reforma Agrară, care a dus la împropietărirea țăranilor.
Imediat după terminarea Primului Război Mondial, a avut rol extrem de important în negocierile de pace de la Paris și ulterior, a fost primul premier al României Mari. În 1923, Guvernul pe care îl conducea a dat României o nouă constituție, printre cele mai moderne din Europa acelor ani.
S-a stins pe neașteptate în noiembrie 1927, din cauza complicațiilor provocate de o laringită. Pierderea sa a fost cu atât mai mare în condițiile în care cu doar câteva luni înainte, murea și Regele Ferdinand. Deloc întâmplător, pentru România au urmat ani tot mai complicați.
