Unul dintre cei mai apreciaţi violonişti ai momentului atât în ţară, cât şi în întreaga lume, Alexandru Tomescu a cântat pe scene celebre şi cu cu maeştri desăvârşiţi. După Carnegie Hall (New York), Walt Disney Concert Hall (Los Angeles), Théâtre des Champs Elysées (Paris) şi Concertgebouw (Amsterdam), Alexandru Tomescu a câştigat de două ori, în 2007 şi 2013, dreptul de a cânta pe vioara Stradivarius Elder-Voicu.
Primul turneu Stradivarius pe scena muzicală a României s-a bucurat de un mare succes la public şi a făcut posibilă o serie de acţiuni caritabile ce susţin cauzele sociale în care Alexandru Tomescu crede: strângerea de fonduri pentru Asociaţia Nevăzătorilor din România, protezarea copiilor hipoacuzici, achiziţia de echipamente medicale pentru spitalul de copii Marie Curie şi sprijinirea copiilor abandonaţi.
Alexandru Tomescu porneşte în curând într-un nou turneu Stradivarius, cu celebra sa vioară Stradivarius Elder–Voicu. Călătoria începe pe 3 mai, la Sinaia, şi urmează un itinerariu ce cuprinde 12 oraşe din România, la care se adaugă Chişinău, Republica Moldova, şi turneul din Franţa, Bretagne-Brest, Rennes, Quimper. În acest turneu special se va cânta integrala Enescu pentru vioară şi pian, care îl va avea ca invitat pe pianistul rus Eduard Kunz.
Campania socială specifică Turneului Stradivarius va avea drept scop în 2015 strângerea de fonduri pentru restaurarea casei lui Enescu din Mihăileni, judeţul Botoşani, şi transformarea ei într-un centru cultural şi muzical internaţional.
Alexandru Tomescu a acordat un interviu pentru Europa FM, în care ne-a vorbit despre muzica pe care o ascultă, despre dragostea faţă de vioara Stradivarius şi despre puterea muzicii în general.
Ce muzică asculţi?
Prin natura meseriei mele ascult foarte multă muzică clasică, pe care o cânt eu însumi. Aşa se face că, de multe ori, după zile întregi, mă refer aici în special la perioadele intense de pregătire, unde se poate ajunge şi la 10-12 ore pe zi de muzică, de lucrat, de trăit acolo, de simţit tot ceea ce simte compozitorul, sunt şi multe momente în care prefer să ascult liniştea. Liniştea este un lucru destul de greu de obţinut într-un oraş foarte viu şi foarte intens cum este Bucureştiul. Liniştea este, după părerea mea, poate muzica perfectă, fiindcă ea conţine în ea posibilitatea oricărui alt gen de muzică. Atunci când ai parte de o linişte adevărată poţi să-ţi auzi propriile-ţi gânduri şi poţi să-ţi auzi muzica ta interioară.
Într-o gândire mai puţin filosofică, îmi place muzica care este bună, o muzică care să mă inspire, o muzică care să-mi spună ceva, care să mă emoţioneze. Indiferent din ce gen ar fi ea. Am ascultat de la muzică hip-hop coreeană la jazz interbelic. Ada Milea este unul dintre artiştii mei preferaţi şi o admir foarte mult. Cred că indiferent de piesa pe care o cânt, se poate găsi întotdeauna o conexiune, se poate găsi o sursă de inspiraţie în domenii muzicale care aparent ar fi foarte îndepărtate.
Cum ar fi? Ai spus mai devreme hip-hop, e unul dintre ele?
Da, da, este (râde). A fost şi acesta un moment. Eu mă gândeam, spre exemplu, la jazz, la muzica de jazz. Am avut până acum o singură colaborare în această direcţie, cu Teodora Enache. Şi eu, ca artist de muzică clasică ce se respectă, înaintea oricărui concert, mă aştept să am în faţă o partitură. Partitura pentru noi, pentru muzicienii de muzică clasică, este Biblia. Nici mai mult nici mai puţin decât Biblia pe care compozitorul a lăsat-o şi care spune absolut tot ceea ce trebuie să se întâmple acolo.
În jazz este exact pe dos. Nu există partitură, ăsta a fost primul hop de depăşit. “Ştii, noi n-avem partitură.” “Păi cum adică n-aveţi partitură? Măcar aici.. să scrie undeva pe portativ nişte note”… Aveam nevoie de ceva de care să mă agăţ, de ceva concret. E un cu totul alt fel de a simţi şi de a concepe muzica, muzica de jazz şi îmi place foarte mult să o ascult şi mi-ar plăcea foarte mult să pot să îmi schimb radical, din rădăcini, educaţia mea de muzician ca să pot, la un moment dat, cine ştie, să improvizez.
Ce CD ai în maşină?
Atunci când mergem în turneu am un album cu CD-uri. CD-ul meu clasic pentru turnee – şi cred că nu va lipsi nici anul acesta – va fi „Povestea lui Apolodor”, cu Ada Milea, fiindcă mie mi se pare că acele rătăciri, acel periplu al pinguinului reprezintă un fel de parabolă a periplului muzicianului, care trebuie să umble sute şi mii de kilometri pentru a ajunge, în cele din urmă, acasă.
Cum ai descrie drumul unui artist de muzică clasică?
De fiecare dată este altfel, niciodată nu e previzibil. Pe parcursul unui turneu în particular, sigur că porneşti practic în necunoscut, oricât de bine ai planifica totul, oricât de multe turnee ai făcut înainte, întotdeauna vei întâlni oameni noi, situaţii noi, lucruri neprevăzute – şi asta face ca lucrurile să fie interesante. Sigur, periplul unui muzician de muzică clasică este unul cât se poate de personal. În domeniul acesta cu atât mai mult nu există o reţetă: X + Y trebuie sa-ţi dea Z. Există circumstanţe, există foarte multă muncă, bineînţeles, dar principalul obiect de activitate este imaterialul, imponderabilul: dacă ceea ce cânţi tu, dacă ceea ce transmiţi tu, ceea ce interpretezi tu are această virtute magică de a emoţiona oamenii. Nu există o reţetă a emoţiei, emoţia e ceva ce o simţi, nu ţine de raţionament.
Eu cred că o aveam practic înscrisă în codul genetic, şi pentru că părinţii mei au fost muzicieni amândoi. Fără îndoială, faptul că am crescut într-un mediu muzical a fost important în alegerea pe care am făcut-o chiar de la 5, 6 ani. Atunci când vrei să faci muzică, să devii interpret, cam asta e vârsta la care începi – cu vioara. Pianul şi alte instrumente se încep mai târziu. Părinţii mei au avut un bun simţ al perioadei respective şi un bun simţ care venea şi din experienţa proprie de muzician şi s-au gândit: “Copilul nostru ar fi mai bine să nu facă muzică”. Ce puteai să faci ca muzician în România? Nu puteai ieşi, trăiai înconjurat din toate părţile de această cortină de fier şi erai foarte, foarte limitat. Şi au avut dreptate. Până să cadă comunismul, m-am lovit cu capul exact de toate aceste limitări la care se gândiseră părinţii mei. Dar partea bună e că eu i-am convins. Le-am zis că vreau neapărat o vioară şi până la urmă mi-au făcut cadou o vioară mică de ziua mea.
Lucrul magic se întâmplă atunci când faci ceva cu plăcere, când ceea ce faci tu îţi place, atunci lucruri nemaipomenite se pot întâmpla. În cazul meu a fost că am făcut progrese foarte rapide. Eu cred că această soluţie care a funcţionat atunci pentru un copil de 5-6 ani s-a îmbogăţit cu sensuri pe măsură ce am câştigat în vârstă şi, inclusiv în ziua de astăzi, cred că cei care au norocul, şansa de a practica cu plăcere, cu bucurie meseria lor, indiferent care ar fi ea, sunt nişte oameni norocoşi. Sunt cei mai norocoşi dintre oameni.
Ţi-ar fi plăcut să trăieşti într-o altă perioadă?
Acesta ar fi într-adevăr unul dintre cele mai mari luxuri. Nu neapărat ţara în care să te naşti, cât perioada, perioada istorică. Nu cred că m-ar atrage atât de mult viitorul, pentru că nu ştiu dacă omenirea merge în direcţia cea bună astăzi. Perioade romantice ale muzicii mi-ar plăcea, ale artei, perioade chiar mult mai adânc îngropate în timp. Perioade în care amprenta omului asupra mediului să nu fi fost atât de vizibilă mi-ar fi plăcut foarte, foarte mult.
Ce înseamnă vioara Stradivarius?
Povestea cu vioara Stradivarius e destul de simplă. Imaginaţi-vă că aveţi în mână două chei – una de la o Dacie, 1100 poate, şi una de la un Ferrari ultimul răcnet. (râde) Cam asta este diferenţa dintre o vioară Stradivarius şi oricare altă vioară. Stradivarius a reuşit să atingă nişte standarde de performanţă care nu au mai fost egalate de nimeni altcineva până în ziua de astzi. Sigur că vioara Stradivarius nu este de 1 milion de ori mai bună de cât o vioară obişnuită, dar acele câteva ori mai bune o fac ca ea să fie unică şi practic de neatins. Pentru mine, ca violonist, este o experienţă, aş spune, magică – să ştii că ţii în mână un astfel de obiect care practic întruchipează perfecţiunea. Atunci, la 1600, Stradivarius a ajuns la această formă perfectă a viorii care de atunci n-a mai putut fi îmbunătăţită şi au tot fost tentative, au fost încercări de toate felurile… Dar, până la urmă, atunci când atingi perfecţiunea, ştii că nu mai poţi să adaugi sau să scoţi nimic. E în primul rând o bucurie estetică a unui obiect perfect, foarte bine conservat, o bucurie pe care am împărtăşit-o cu foarte mulţi experţi din străinătate. În România, din păcate, ducem o foarte mare lipsă de astfel de experţi în instrumente de foarte mare valoare.
Atunci când vioara a fost inclusă în catalogul cu toate instrumentele autentice ale lui Stradivari, publicat la Koln, un catalog de vreo 25 de kilograme, vioara aceasta era considerată a fi printre cele mai frumoase 5 instrumente din lume. Când am mers cu vioara la atelierul fotografilor acolo în Koln, s-a creat o adevărată isterie, oamenii dădeau telefoane, au chemat repede un lutier, “Veniţi să vedeţi o aşa vioară frumoasă!” Ei au fotografiat zeci de viori Stradivari, dar a noastră are ceva deosebit.
Pentru mine, ca violonist, desigur principala calitate a viorii Stradivarius nu este neapărat cea estetică, ci acea magie, acea calitate a sunetului italian, un sunet care, pe lângă forţă, are acea dulceaţă pe care nimeni n-a reuşit s-o reproducă în această combinaţie.
Ce îi apropie pe oameni de muzica clasică?
Muzica (n.r. clasică) este acel factor care poate să aducă oamenii împreună apelând exact la sensibilitatea lor – nu la partea raţională, ci la partea lor sensibilă. Muzica are darul de a uni oamenii, indiferent de backgroundul fiecăruia, de credinţele, de temperamentul lor. Atunci când asculţi, complet captivat fiind, o piesă care te emoţionează, dintr-odată ajungi să simţi acelaşi lucru cu interpretul, ajungi să simţi, să respiri acelaşi lucru cu el. Se petrece o sincronizare unică. O muzică bine cântată şi care reuşeşte să valorifice întregul ei potenţial poate avea nişte virtuţi fantastice, absolut fantastice.
Ai cântat în săli de concert internaţionale, dar şi la metrou sau în pădure. Care este diferenţa?
Pentru a avea această relaţie între cel care cântă şi cel care ascultă, nu e neapărat nevoie de o sală de concerte. Asta e mai bine, e un ingredient care ajută, dar, pe de altă parte, sala de concert nu este constituită din pereţi, ci din această relaţie, din acest schimb de energii care se petrece între cel care cântă şi cei care ascultă. Aşa se face că poţi cânta într-o poiană în mijlocul unei păduri, poţi cânta într-un spaţiu mai mult sau mai puţin deschis…sau poţi cânta într-o sală de concert.
Sălile de concert au fost inventate, cred eu, pentru că muzica are o fragilitate a ei, adică această atmosferă, această lume pe care noi, ca muzicieni, încercăm s-o construim acolo pe scenă, în care să-i înglobăm, să-i cuprindem şi pe cei din sală, este o lume foarte fragilă, este o lume imaterială. Şi atunci orice distracţie, cât ar fi ea de mică, orice eveniment care atrage atenţia – că este vorba de un strănut, un telefon care sună, o lumină care apare şi dispare – aceasta poate sparge vraja.
Cu atât mai mare este provocarea atunci când alegi să cânţi în nişte condiţii total opuse celor din sala de concert. Asta pentru mine a fost una dintre marile mele lecţii de smerenie. Acolo la staţia de metrou, chiar am avut ocazia de a cânta în condiţii total opuse, în sensul că lumea nu stătea aşezată pe scaune ca să mă aculte, ci lumea avea altă treabă şi pur şi simplu trecea în altă parte. Am avut ocazia de a pune la încercare forţa muzicii. Dacă are puterea de a-i captiva pe oameni până într-acolo încât să aleagă în mod deliberat să întârzie la birou şi să stea să asculte puţină muzică de Bach. Şi a funcţionat. Exact ca şi în experimentul iniţial al lui Joshua Bell de la Washington, primii care au reacţionat la magia asta a muzicii au fost copiii. Ei sunt cei mai deschişi.
Mai urmează concerte în astfel de spaţii neconvenţionale?
Sunt întotdeauna deschis la experimente şi la nou. Dar am căutat ca prin ceea ce fac eu să îndrept atenţia oamenilor spre anumite probleme specifice. În cazul concertului de la metrou, a fost pentru deschiderea campaniei pentru sprijinirea Asociaţiei Nevăzătorilor din România. Ideea pe care am vrut s-o transmit era că oamenii trebuie să vadă nu doar cu ochii, ci să vadă şi cu inima. Atunci când am cântat în faţa casei depe strada Visarion, o casă care se prăbuşea, mesajul era, tot aşa, foarte clar: să facem ceva pentru a împiedica distrugerea patrimoniului construit. Când am cântat în pădure cu voluntarii de la organizaţia Tăşuleasa Social, am făcut-o tocmai pentru a sprijini mişcarea care îşi propune să salveze patrimoniul forestier din România şi care îli propune să educe tânăra generaţie că este bine să te gândeşti pe termen lung că trebuuie să laşi ceva viabil şi celor care vor veni după tine, nu doar acum, imediat.
