Dragostea părintească

În prelungirea discuției de ieri, vorbim azi despre interacțiunea părinte-copil. Nu e uşor să fii părinte, e din ce în ce mai dificil să îți împarți timpul între o slujbă capitalistă ce îți cere deseori mai mult de opt ore pe zi și atenția pe care trebuie să i-o acorzi încă de la început copilului tău.

Într-o analiză publicată azi pe Hotnews.ro, analiză ale cărei concluzii eu le pun la îndoială, dar din care voi cita din plin, psihologul Mircea Toplean vorbește tocmai despre acest tip de părinte, care: „se simte vinovat în fața copilului său, părintele care care se teme de copilul său și, prin urmare, îl răsfață. Pentru că stă toată ziua la serviciu (are de plătit rate la mașină și vacanțe), părintele ajunge seara acasă, paralizat de frică și copleșit de vinovăție în fața propriei odrasle. Cum s-o mai supere? Odrasla lui e singura sursă de afecțiune genuină, de fapt, singura sursă de bine suprem.

În virtutea unui mecanism extrem de insidios de spaimă și culpă în fața propriului copilul, părintele devine incapabil de decizii structurante, formatoare. Copilul pe care l-a nedreptățit trebuie re-îndreptățit acum compensatoriu, din plin. De aceea îl răsfață și-i îndeplinește absolut toate dorințele, renunțând la cea mai mică tușă disciplinară de teamă să nu-și pună odrasla în situația (inevitabil stresantă) de a se revolta.

Și atunci se naște retorica aceea compensatorie: „lasă copilul să se exprime!” pare a fi singura grijă pe care acest tip de părinte – nu mă feresc să-i spun hipster – o are (și e mândru că o are fiindcă îi pare extrem de onorabilă). Părintele hipster nu-și dă seama că, în felul acesta, nu-și încurajează deloc copilul „să se exprime” fiindcă exprimarea coerentă presupune ea însăși existența unei structuri. De fapt, copilul este încurajat să dea curs tuturor impulsurilor sale inevitabil haotice.”

Trebuie să recunoaștem că mulți dintre noi, cei care la această oră suntem la slujbă și participăm la această emisiune, ne recunoaștem, fie doar și parțial în această descriere, a părintelui hipster. Dar asta înseamnă că toți cei dedicați muncii sunt părinți catastrofă? E mai bună varianta unui părinte milităros, care impune reguli ferme, sancțiuni drastice, nu mai vorbim astăzi de bătaie, că am vorbit ieri și nu vreau să deturnez discuția. Dar poți să combini, în mod credibil, aceste două atitudini?

E greșit să îi arăţi copilului afecțiunea ta, sau e mai greșit să nu i-o arăți? Până unde mergi cu severitatea pedepselor, dar cu fermitatea lor?

Cum procedezi atunci când copilul îți face o scenă, plânge, țipă într-un magazin de jucării sau de dulciuri, sau când, în societate, la școală, sau oriunde altundeva, te face de râs printr-un comportament din care îți dai seama că abuzează și profită de dragostea, de afecțiunea și chiar de slăbiciunea ta pentru el.

Cum aduci pe calea cea bună un copil cu care nu reușești să comunici?