“Suntem în casa în care s-a născut George Coșbuc, unul dintre cei mai mari poeți pe care i-a dat neamul românesc”, își începe prezentarea Dorel Aurelian Someșan, educator muzeal, omul care se ocupă de casa natală a lui George Coșbuc.
George Coșbuc a fost fiu de preot greco-catolic. S-a născut la 20 septembrie 1866, la Hordou (n.r. așa s-a numit localitatea până în 1925, când a primit numele poetului), județul Bistrița Năsăud, într-o casă construită de tatăl său, preotul Sebastian Coșbuc, ajutat de toți oamenii satului, care făceau “claca popii”. Casa, de dimensiuni mari pentru acele vremuri, a fost ridicată la 1840 din piatră.
Părinții poetului
George a fost al optulea copil din cei 14 ai familiei Coșbuc. Doar șase dintre copii au ajuns la maturitate, trei fete și trei băieți.
Elevul George Coșbuc a avut o dragoste aparte pentru studiul limbilor greacă veche și latină. Începând din clasa a VII-a începe să se facă remarcat la un concurs de traduceri, când traduce Cântul al 11-lea din Odiseea lui Homer și este răsplatit cu 3 taleri. Talerii erau banii care circulau în vremurile acelea de demult. Pentru un taler un adult trebuia să muncească între 7 și 10 zile lucrătoare.
Penarul poetului din ciclul primar
Primele poezii ale poetului au fost publicate în revista Muza Someșană, care aparținea societății literare a liceului, numită Virtus Romana Rediviva (Renașterea Virtuții Romane). A publicat 22 de poezii la început, în clasa a X-a, și 164 de poezii până la sfârșitul liceului, când și conduce această societate.
Student la Cluj, la Filosofie și Litere, la Universitatea Franz Joseph, traduce 480 de poeme din greacă veche din 92 de scriitori antici greci. Îl traduce din maghiară pe Sándor Petőfi și multe alte poeme din limbile latină și germană. Scrie poezii de lungi dimensiuni, precum basmul versificat Pepelea din Cenușă, care are 600 de versuri, dar și multe alte poezii cu peste 400 de versuri. Sunt legende populare din jurul Țării Năsăudului – Blăstăm de mamă, Pe pământul turcului sau Brâul Cosânzenei.
La 23 de ani, în 1889, scrie Nunta Zamfirei.
E lung pământul, ba e lat,
Dar ca Săgeată de bogat
Nici astăzi domn pe lume nu-i,
Și-avea o fată, fata lui
Icoană-ntr-un altar s-o pui
La închinat.
Și dac-a fost pețită des,
E lucru tare cu-nțeles,
Dar dintr-al prinților șirag,
Câți au trecut al casei prag,
De bună seamă cel mai drag
A fost ales.
A refuzat ordinul de înrolare în armata austro-ungară. I-a spus lui Slavici: Eu sub papucul străinului, nici veci. Și-a asumat acest lucru și a plecat în Regat, în Țara Românească,și n-a mai revenit în casa părintească, în Ardeal, legal, decât după 20 de ani, după prima amnistie pe care a dat-o Imperiul Austro-Ungar, în anul 1908.
La 1895 se căsătorește cu Elena Sfetea și tot în același an i se naște unicul fiu, Alexandru.
Până în 1908, George Coșbuc scrie patru volume de versuri, Balade și Idile, Fire de tort, Ziarul unui pierde-vară și Cântece de vitejie.
Povestea gâștelor – fragment
Un gâscan cu pene lucii
Cum trecea pe pod prin sat
Şi-ntr-o mân-avea papucii,
Nu ştiu cum i s-a-ntâmplat
Că papucii lui căzură,
Ce păcat, o, ce păcat!
Căci erau cu-alesătură,
Fără leac de tivitură
Ce păcat!
A venit un lup din crâng– fragment
A venit un lup din crâng
Și-alerga prin sat să fure
Și să ducă în pădure
Pe copiii care plâng.
Și-a venit la noi la poartă
Și-am ieșit eu c-o nuia:
“Lup flămând cu trei cojoace,
Hai la maica să te joace” —
Eu chemam pe lup încoace,
El fugea-ncotro vedea.
La oglinda – fragment
Azi am să-ncrestez în grindă
Jos din cui acum, oglindă!
Mama-i dusă-n sat! Cu dorul
Azi e singur puişorul,
Şi-am închis uşa la tindă
Cu zăvorul.
Numai una – fragment
Pe umeri pletele-i curg râu
Mlădie, ca un spic de grâu,
Cu şorţul negru prins în brâu,
O pierd din ochi de dragă.
Şi când o văd, îngălbenesc;
Şi când n-o văd, mă-mbolnăvesc,
Iar când merg alţii de-o peţesc,
Vin popi de mă dezleagă.
Trei, Doamne, şi toţi trei! – fragment
Avea şi dânsul trei feciori,
Şi i-au plecat toţi trei deodată
La tabără, sărmanul tată!
Ce griji pe dânsul, ce fiori,
Când se gândea că-i greu războiul,
N-ai timp să simţi că mori.
Moartea lui Fulger – fragment
Ce urmă lasa şoimii-n zbor?
Ce urmă, peştii-n apa lor?
Să fii cât munţii de voinic,
Ori cât un pumn să fii de mic,
Cărarea mea şi-a tuturor
E tot nimic!
Că tot ce eşti şi tot ce poţi,
Parere-i tot dacă socoţi –
De mori târziu ori mori curând,
De mori satul, ori mori flamând,
Totuna e! Şi rând pe rând
Ne ducem toţi!
…
Nu cerceta aceste legi,
Ca eşti nebun când le-nţelegi!
Din codru rupi o rîmurea,
Ce-i pasă codrului de ea!
Ce-i pasă unei lumi întregi
De moartea mea!
El Zorab – fragment
La paşa vine un arab,
Cu ochii stinşi, cu graiul slab.
– “Sunt, paşă, neam de beduin,
Şi de la Bab-el-Manteb vin
Să vând pe El-Zorab.
Arabii toţi răsar din cort,
Să-mi vadă roibul, când îl port
Şi-l joc în frâu şi-l las în trap!
Mi-e drag ca ochii mei din cap
Şi nu l-aş da nici mort.
Dar trei copii de foame-mi mor!
Uscat e cerul gurii lor;
Şi de amar îndelungat,
Nevestei mele i-a secat
Al laptelui izvor!
George Coșbuc este poetul care a empatizat cel mai mult cu soarta țăranului român, spune Dorel Aurelian Someșan.
Noi vrem pământ! – fragment
Flămând şi gol, făr-adăpost,
Mi-ai pus pe umeri cât ai vrut,
Şi m-ai scuipat şi m-ai bătut
Şi câine eu ţi-am fost!
Ciocoi pribeag, adus de vânt,
De ai cu iadul legământ
Să-ţi fim toţi câini, loveşte-n noi!
Răbdăm poveri, răbdăm nevoi
Şi ham de cai, şi jug de boi
Dar vrem pământ!
…
N-avem puteri şi chip de-acum
Să mai trăim cerşind mereu,
Că prea ne schingiuiesc cum vreu
Stăpâni luaţi din drum!
Să nu dea Dumnezeu cel sfânt,
Să vrem noi sânge, nu pământ!
Când nu vom mai putea răbda,
Când foamea ne va răscula,
Hristoşi să fiţi, nu veţi scăpa
Nici în mormânt!
Poetul este traducătorul operei Divina Commedia, a lui Dante Alighieri, dintr-o limbă pe care a învățat-o singur. A tradus din greaca veche Odiseea lui Homer și jumatate din Iliada, dar și Eneida a lui Vergiliu. Din limba germană traduce cele mai vechi scrieri ale lumii, de după Epopeea lui Ghilgameș, Antologiile Sanscrite – adică fragmentele din Rig-Veda din Prācrit, din Ramazana şi din Mahābhārata.
Tragicul accident în care și-a pierdut unicul fiu
Alexandru Coșbuc, unicul fiu al poetului, știa patru limbi de circulație internațională din acele vremuri, avea studii aprofundate de limbi vechi pierdute, cum ar fi copta veche egipteană, sanscrita sau aramaica, limba vorbită de Iisus Hristos.
La 26 august 1915, Alexandru, în vârstă de 20 de ani, era în vacanța de vară dintre anii II și III de studiu și se afla în mașina unui prieten de familie, Alexandrescu Stâlpeanu.
Pe raza localității Tămășești, Gorj, Alexadrescu era la volan și, încercând să evite brusc o căruță, mașina s-a lovit de o piatră mare și s-a răsturnat, iar șoferul a murit pe loc. Într-un car cu boi, așezat pe paie și perne, Alexandru Coșbuc a fost transportat la spitalul din Târgu Jiu, fiind lovit grav la cap. Din păcate, și-a dat ultima suflare pe treptele spitalului.
Foto: monden.ro
În memoria sa, George Coșbuc a construit o fântână pe locul unde a avut loc accidentul, fântână care acum se află în incinta unui restaurant.
După tragicul accident în care își pierde singurul copil, Coșbuc nu mai trăiește decât doi ani și opt luni. Pe data de 9 mai 1918 a încetat din viață, în urma unei comoții cerebrale. Poetul se odihnește astăzi în cimitirul Bellu din București. Pe cruce îi sunt scrise propriile versuri:
O luptă-i viața; deci te luptă,
Cu dragoste de ea, cu dor.
Pe seama cui? Ești un nemernic,
Când n-ai un țel hotărâtor.
Tu ai pe-ai tăi! De n-ai pe nimeni,
Te lupți pe seama tuturor.
În 1922, la patru ani de la moartea sa, două camere din casa natală devin primul muzeu memorial din Ardeal.
“George Coșbuc este o imensitate, un colos al literaturii noastre românești.
Este obligatoriu să revină în manualele școlare, trebuie readus în memoria colectivă a românilor. Este poetul care, prin tematica sa diversă, a intrat și a rămas în sufletele celor care l-au citit”, a spus Dorel Aurelian Someșan, educatorul muzeal al muzeului George Coșbuc.
Foto: Lavinia Dragomir
