Cătunele izolate, fără curent electric şi fără acces pentru maşini: Scărișoara, Ineleț, Cracu Mare, Prisăcina sau Dobraia se întind răsfirate în munţii de deasupra staţiunii Băile Herculane.
După ce vom parcurge una dintre cele mai interesante căi de acces – scările verticale din lemn, legate direct de stâncă – ne aşteaptă sus, pe munte, două dintre aceste cătune: Scărișoara şi Ineleţ.
Drumul spre cătunele Ineleţ şi Scărişoara, izolate în creierii munţilor, pleacă din staţiunea Băile Herculene, de-a lungul râului Cerna, spre Baia de Aramă.
La kilometrul 19, de unde începe traseul, ne întâmpină o staţie din lemn, primul semn că vom avea de-a face cu o lume simplă, neobişnuită cu modernismul.
Puntea care te trece peste râul Cerna, tot din lemn, se leagănă la fiecare pas pe care-l faci.
De aici începe urcatul către o lume din vârful muntelui, care poate fi exploatată doar la pas, fără mofturi sau pretenţii, ci doar cu sufletul fascinat de tot ce te înconjoară.
Traseul este străjuit cu plăcuţe pe care stau scrise rugăciuni, însoţind călătorul în drumul său.
După vreo jumătate de ceas de mers, am ajuns la scările din lemn, singurele care fac legătura oamenilor din munţi cu restul lumii.
Pentru a scurta traseul de acces, în anii ‘70, oamenii au montat patru scări din lemn, legate direct de stâncă.
Pe aici sătenii din Scărişoara merg la cumpărături, la doctor sau cară ce le mai trebuie pentru gospodărie.
După satisfacţia pe care o trăieşti la capătul de sus al scărilor, urmează aproximativ 4 kilometri în care te întâlneşti doar cu natura şi Dumnezeu.
La prima casă care ne-a ieşit în cale, în cătunul Scărişoara, l-am întâlnit sprijinit de acoperişul casei sale pe Ilie Ciucur (“Unchiaşul”, cum îi spun ceilalţi locuitori ai cătunului).
E un om scurt la vorbă, cu obrajii roşii de soare şi palmele muncite. Acum locuieşte singur, copiii i-au plecat la oraş.
Îşi face totul singur în casă, chiar şi opincile pe care le poartă mândru. Aici totul se produce în gospodăria proprie: locuitorii plantează porumb, cartofi, morcovi, zarzavat, roşii, cresc animale, porci, vaci, găini.
Curentul şi-l produce fiecare casă în parte, fie cu panouri solare, fie cu generatoare.
Casele sunt la distanţă de aproximativ 1 kilometru una faţă de alta, iar pe timp de vară sunt mai des vizitaţi de turişti decât de vecini.
În satul Scărişoara trăiesc o mână de oameni, 4-5 familii, răsfirate pe câte un vârf de munte.
În Ineleţ sunt mai multe, spune Ilie Ciucur. Erau tot 4-5 familii, dar de curând s-au mai mutat şi alţii în zonă.
O familie s-a mutat aici de la Bucureşti şi-a cumpărat casă şi “a făcut minuni pe acolo”, spune Ilie Ciucur.
La şcoala cu clasele I-IV din cătunul Ineleţ stă lipit pe geam, pentru toţi trecătorii, citatul “Un cătun uitat de vreme, nu şi de oameni”.
Aici învaţă 4 elevi, iar învăţătoarea face naveta o dată pe săptămână.
Nu au doctor pe munte şi numai Dumnezeu are grijă de sănătatea lor. În cazuri de urgenţă sunt transportaţi pe targă, pe jos, caţăraţi pe stânci şi scările de lemn, până ajung la şosea.
La biserica din sat slujeşte un preot care face naveta din Caransebeş. “Vine că e tânăr. A venit şi aseară. Pune în pământ aici porumb, cartofi. Îi place să muncească”, spune Ilie Ţucur.
Prânzul l-am luat în inima munţilor. Avrămică Cionca, consilier la primăria din Ineleţ, ne-a aşezat la masa lui din curte.
Cât timp soţia sa pregătea mâncarea pe plita încălzită cu lemne, el ne-a servit cu ţuică turnată dintr-o sticlă în care stătea înecată o sculptură din lemn de dud, realizată de fiul lui, povestea mândru Avrămică Cionca.
Ne-au pus pe masă mămăligă din porumb crescut pe munte, brânză de vacă şi ouă prăjite.
Foto: Lavinia Dragomir
