Viitorul muncii remote: Cum reglementează UE teleworking-ul și ce impact are asupra mobilității angajaților (P)

Află cum încearcă Europa să țină pasul cu dorința oamenilor de a lucra remote și ce înseamnă toate regulile astea noi.

Pare că a trecut o veșnicie de când singura grijă dimineața era traficul infernal spre birou și cafeaua proastă de la automat. De când ideea de muncă s-a mutat de la biroul fix la masa din bucătărie sau chiar pe o terasă însorită, lucrurile au luat o întorsătură pe cât de ciudată, pe atât de fascinantă.

E o nebunie totală în piață și se pare că nimeni nu mai vrea să stea legat de un scaun opt ore pe zi, iar asta a pus pe jar o armată întreagă de birocrați de la Bruxelles care încearcă acum să descurce ițele. E amuzant când te gândești că niște oameni în costume scorțoase încearcă să decidă cum ar trebui să lucreze cineva care stă în pijamale jumătate din zi, dar asta e realitatea.

Problema mare e că legislația a rămas undeva prin anii nouăzeci, în timp ce realitatea a luat-o la goană. Uniunea Europeană se chinuie să creeze un cadru care să aibă sens, dar e ca și cum ai încerca să repari un ceas elvețian cu un ciocan.

Se vorbește tot mai mult despre dreptul la deconectare, o chestie care sună pompos, dar care în esență ar trebui să împiedice șefii să trimită mailuri la zece seara și să se aștepte la un răspuns imediat. Teoretic sună bine, practic însă rămâne de văzut câți vor avea curajul să nu răspundă când telefonul vibrează pe noptieră.

E o luptă psihologică aici, nu doar una legală. Oamenii au tendința să se simtă vinovați dacă nu sunt disponibili non-stop, iar nicio lege europeană nu poate șterge anxietatea aia subtilă că poate pierzi ceva important sau că șeful o să creadă că tragi chiulul.

Și apoi intrăm în teritoriul minat al taxelor și al asigurărilor sociale, unde lucrurile devin de-a dreptul amețitoare. Visul acela frumos de a lucra pentru o firmă din Germania în timp ce locuiești într-un sătuc din Portugalia sau în munții Apuseni se lovește brutal de realitatea formularelor fiscale.

Până recent, dacă stăteai prea mult în altă țară, sistemul te penaliza sau te trezeai că trebuie să plătești dări în două locuri, ceea ce nu e tocmai ideal pentru portofel. Acum, există niște acorduri cadru care încearcă să facă lumina, permițând oamenilor să lucreze de la distanță o bună parte din timp fără să schimbe sistemul de securitate socială din țara angajatorului.

E un pas mic, dar pentru cineva care vrea să stea jumătate de an la căldură, e o gură de aer proaspăt. Totuși, hățișul birocratic rămâne dens și mulți angajatori preferă să zică nu din start decât să angajeze contabili specializați pe drept internațional.

Mobilitatea asta nouă a creat o situație interesantă și pe piața salariilor. Înainte era simplu, erai plătit în funcție de unde era sediul firmei și de costul vieții din orașul respectiv. Acum, dacă angajatul stă la țară unde chiria e infimă, dar lucrează pentru o corporație dintr-o capitală vestică, apare întrebarea dacă ar trebui plătit la fel. Unii zic că da, pentru că valoarea muncii e aceeași, alții strâmbă din nas și zic că salariul ar trebui ajustat local.

E o dezbatere care nu se va termina prea curând și care naște destule frustrări de ambele părți. Angajatul se simte nedreptățit dacă i se taie din bani doar pentru că a ales să locuiască la munte, iar firma se simte înșelată dacă plătește salarii de Londra cuiva care are cheltuieli de provincie.

Mai e și aspectul uman, dincolo de legi și bani. Se observă o schimbare în felul în care oamenii se raportează la colegi. Când singura interacțiune e pe ecran, loialitatea față de o echipă scade dramatic.

E mult mai ușor să îți dai demisia printr-un simplu email când nu trebuie să dai ochii cu nimeni și nu ai băut cafeaua cu oamenii ăia în fiecare dimineață. Mobilitatea asta vine la pachet uneori și cu o doză de singurătate și detașare, în cazul unora dintre nou. Uniunea Europeană poate să reglementeze orele de muncă și taxele, dar nu poate reglementa sentimentul de apartenență.