Mădălin, copilul care duce pe umeri familia în care s-a născut

Mădălin are 15 ani, dar vorbește și se poartă ca un om în toată firea. La cât e de subțirel, nu ai spune că duce pe umeri, de multe ori la propriu, familia în care s-a născut.

Ambii părinții suferă de parapareză spastică. Pe scurt, asta înseamnă că au nevoie de ajutor pentru a face lucruri care celor mai mulți, li se par banale.

“Îi ajut să se deplaseze, să își cumpere ceva. Aproape orice. Țin minte că și la 6 ani mergeam la cumpărături si pentru că punga era prea grea, o târam după mine. La început, ai mei nu erau chiar așa. Boala nu era așa avansată. Mai erau copii care mai rădeau de mama sau chestii de genul, dar nu i-am băgat în seamă”, spune Mădălin.

Fiecare pas e un supliciu pentru mama lui Mădălin. Așezatul în pat sau spălatul unei farfurii sunt adevărate provocări, pe care le depășește cu ajutorul fiului ei. Dar cu răutatea celor din jur, nu s-a obișnuit nici acum.

“În clasa I, cand îl așteptam când ieșea de la școală, i-a spus un coleg mama ta merge ca o babă. Băiatul meu a venit plângând acasă. M-a întrebat “Mamă, de ce sunt copiii așa răi?” Exact așa i-am spus: Mădălin, părinții nu ți-i alegi tu, ți-i dă Dumnezeu”, mărturisește Carmena, mama lui Mădălin.

An de an, boala se agravează și, acum, părinții lui Mădălin depind aproape în totalitate de fiul lor. Veniturile lor nu sar de 2.000 de lei pe lună și 300 de lei costă doar medicamentele mamei. Pe timpul ierii, locuiesc împreună într-o cameră de cel mult 5 metri pătrați, în care sunt înghesuite două paturi, o sobă și un televizor.

“Tata doarme în patul acesta și eu cu mama în acesta. Temele ori le fac pe jos ori, în perioada primavară toamnă, avem o masă pe hol. Și le mai fac acolo”, spune Mădălin.

Tot pe jos, Mădălin își calcă hainele cu care merge la școală și, la prima vedere, nu ai spune că provine dintr-o familie cu atâtea probleme. Mai mult de atât, este olimpic la română și la matematică și profesorii de gimnaziu i-au spus că ar fi bine să meargă la un liceu din București.

Claudia Trăncuță i-a fost profesoară de istorie în gimnaziu și a încercat să îi găsească o bursă de studii, care i-ar fi permis, printre altele, să stea cu chirie în București. Mădălin însă a preferat să facă naveta până la Bolintin Vale, la un liceu aflat la 30 de kilometri de casa părintească.

“Mi-a spus că ar vrea să meargă la București, dar nu poate. Cum adică nu poți? Păi, nu pot să îi las pe ai mei singuri. Trebuie să am grijă de ei. E o povară prea grea de dus. Un copil să stea să fie sprijinul familiei”, declară Claudia Trăncuță.

Pentru Mădălin însă, povara e o datorie firească. Părinții i-au dat viață și prin eforturi supra-omenești, au grijă să nu îi lipsească minimul necesar unui adolescent.

Mădălin vrea să devină medic pentru a-i ajuta pe cei aflați în situația părinților lui. Visul lui presupune că peste câțiva ani, să își lase pe părinți în grija altcuiva. Desigur, dacă se găsi cineva care să le poarte de grijă. Dar până atunci, Mădălin își ocupă gândurile negre cu învățatul și muncile casei.