Cum mureau deţinuţii din Cetatea Făgăraş, fostă închisoare comunistă
“Morți sfinți în temniți şi prigoane,
Morți sfinți în lupte şi furtuni,
Noi ne-am făcut din voi icoane
Şi vă purtăm pe frunți cununi.
Nu plângem lacrimă de sânge,
Ci ne mândrim cu-atâți eroi.
Nu, neamul nostru nu vă plânge,
Ci se cuminecă prin voi”, stă scris la intrarea în Cetatea Făgăraş.
Este o strofă din poezia “Imn Morţilor” a lui Radu Gyr, trecută pe monumentul de la intrare, închinat deţinuţilor politic din timpul regimului comunist.
Încă de la primul vers înţelegi că urmează să intri într-o lume a chinului, a torturii, a morţii prea nedrepte.
Cetatea Făgăraş a fost, pe rând, reşedinţa familiei lui Mihai Viteazul, garnizoană militară habsburgică, iar la începutul anilor 1948, cetatea îşi schimbă brusc destinaţia şi este transformată într-o închisoare politică comunistă.
Au fost închişi aici miliţieni, avocaţi, doctori, studenţi sau simpli ţărani care nu au fost de acord cu colectivizarea.
“În perioada anilor 1948 – 1962, în interiorul acestei cetăţi au fost închişi aproximativ 5000 de persoane, dintre care decedaţi declaraţi au fost 161, dar numerele sunt mult mai mari. Aceste lucruri sunt susţinute de mărturiile foştilor deţinuţi”, spune muzeograful Ioan Horia Pirău.
Aici, gardienii şi-au excelat modalităţile de tortură pe care le-au învăţat din şcoala rusească, iar numărul deţinuţilor sau al morţilor nu poate fi stabilit cu exactitate.
Pe timpul zilei, deţinuţii erau schingiuiţi des, iar foarte mulţi dintre ei nu rezistau acestor torturi.
În Cetatea Făgăraş existau camere de tortură, anchetă şi celule mici de detenţie, cu aproximativ 16 paturi fiecare.
Odată ajuns în Cetatea Făgăraş, condamnatul era supus unui interogatoriu, apoi luat la anchetă.
Ancheta însemna prima fază a torturii. Fructe stricate erau învelite într-o faţă de masă, şi cu acest sul se începea lovirea organelor ascunse, precum ficatul şi rinichii. Niciodată nu se lovea de la gât în sus pentru că unii dintre deţinuţi făceau drumuri la Procuratura din Braşov, unde nu trebuia să se vadă urme de violenţă.
Apoi, nişte scânduri erau prinse pe spatele condamnatului, scânduri care se loveau sistematic. Scopul era, ca după o tortură de câteva zile, condamnatul să dezvolte o insuficienţă pulmonară, respectiv plămânii se desprindeau de corp. Mai târziu, scândurile au fost înlocuite cu săculeţi umpluţi cu nisip amestecat cu pământ, cu care loveau în mod repetat plămânii.
Urma tortura care se realiza în Turnul Negru. Deţinutul era dezbrăcat complet şi legat cu mâinile şi picioarele la spate. Printr-un sistem cu scripete, condamnatul era ridicat la un metru deasupra solului, iar cu un făcăleţ, era lovit, în mod repetat, la tălpi.
La aproximativ 700 de metri distanţă de această cetate, pe dealul Galaţiului, se consideră că ar exista gropi comune, unde ar fi fost îngropaţi aceşti condamnaţi.
Legenda spune că celebrul mecanism de tortură “Fecioara de Fier”, adus de austrieci în secolul al XVIII-lea, a fost folosit şi de către comunişti.
Fecioara de Fier este un mecanism inventat în secolul XVI, ce constă într-o cuşcă de metal cu zeci de cuţite. Când se închideau cele două uşi ale mecanismului, cei condamnaţi la moarte sărutau icoana Fecioarei Maria, ca un ultim gest. Se spune că cei care mureau străpunşi de cuţitele Fecioarei de Fier, nu au mai fost văzuţi niciodată.
După ce condamnaţii erau ucişi de îmbrăţisarea Fecioarei, sub instrumentul de tortură se deschidea o trapă, iar cadavrele cădeau într-un mecanism cu săbii, care le ciopârţea în bucăţele, iar printr-un canal, resturile erau vărsate în apa Oltului.
*Vizitarea Cetăţii Făgăraş a fost realizată cu sprijinul agenţiei de turism Scorilo Travel Vacanţe.
