La 90 de ani, Elena Pagu a câștigat medalia de aur la 5.000 de metri la o competiție din Australia

Elena Pagu participă în aceste zile, în Australia, la un campionat mondial pentru vârstnici. A câștigat deja o medalie de aur, la marș, la proba de 5.000 de metri.

Elena Pagu are 7 titluri de campioană mondială. A împlinit 90 de ani în această vară. Femeia s-a antrenat pentru această competiție, aleargând 10 kilometri pe zi.

Biletul de avion către Australia i-a fost plătit de Andreea Esca.

Locuiește într-un apartament din Vitan, în care are o vitrină plină de medalii câștigate de-a lungul anilor.

Elena Pagu, născută într-un sat de lângă Suceava, s-a apucat de alergat cu puțin timp înainte de a ieși la pensie, încercând să scape de o depresie.

Povestește că, pentru un vârstnic, este esențial să aibă proiecte, să aibă un oiectiv pentru care să se pregătească. La competiții spune că obișnuiește să se țină după un Uneori, iarna, aleargă cu picioarele goale prin zăpadă. Răcește foarte rar. Secretele ei sunt : sportul și … ardeii iuți.

„În București, o singură dată și-a mai făcut un cetățean cruce când m-a văzut alergând. Alerga desculță, prin zăpadă.

Ninsese și era o zăpadă curată și pufoasă, așa că mi-am zis: «Eu trebuie să alerg prin zăpada asta!» Știți, competițiile sunt un stimulent, mai ales pentru noi, vârstnicii. Ai un calendar, știi că peste două luni ai o competiție, te antrenezi… ai un scop! Când îți dorești ceva și ești vârstnic, e foarte important. Că dacă nu-ți mai dorești nimic, ești bun de îngropat!“ – și râde după o asemenea concluzie…

— Dar – o întreb – când poți să simți sau să spui „gata! Am îmbătrânit!“? Când îmbătrânește un om?

— E greu de spus, iubita mea! Sunt manifestări juvenile la vârsta senectuții, și invers.

— Dar dumneavoastră nu sunteți bătrână, nu-i așa?

— Bineînțeles că nu! – și râde cu un râs viu, pentru care aproape că o invidiez. Nu sunt bătrână. Am doar 86 de ani și şapte luni!

— Aveți vreun secret?

— Am mai multe. Dar cred că cel mai important e să te mulțumești cu ce ai, cu ce poți realiza prin forțele tale, fără să-i stingherești prea mult pe alții, fără să depinzi prea mult de alții. Altfel… mișcarea și iubirea mă țin vie, dinamică, cu chef de viață. Dar să știi că sunt rațională. Știu că n-am eternitatea în fața mea! Și am trecut prin multe. Dar sunt încă dreaptă, sunt în picioare și pot să fac un marș de zece kilometri și acum! Mai primesc câte o musafiră… mai bârfim, că ăsta e sufletul conversației… Sunt un om normal. Aproape. Când alerg, mă simt liberă, mă bucur de natură și de locurile prin care alerg.

Peste câteva zile, ne întâlnim să alergăm împreună. De fapt, să facem marș.

Doamna Pagu îmi dă primele lecții: „Uite, coatele trebuie ținute pe lângă corp și miști brațele, iubita! Iar pașii… uite, ca la armată aproape!“ Îmi arată și curând prinde viteză. Eu – pe lângă ea, încerc să țin pasul.

— Ei, cum e? Cum e?

— Hmm… Rapid! – zic eu.

– Rapid?! O lăsăm mai ușor atunci.

— Nu, nu! Că mă descurc!

— La competiții e foarte important cum faci pașii. Dacă nu-i faci corect, ești descalificat. Mie nu mi s-a întâmplat niciodată. Și nici n-am abandonat vreodată vreo cursă. Ei, cum e? Cum e? >

(Fragment din Cartea de reportaj a colelegi noastre, Liliana Nicolae – Locuri, oameni, povesti)