TIFF 2017: Totul e cinema

Fie că e vorba de patru travestiți ciorovăindu-se la șase dimineața în stația de taxiuri exact ca într-un film de Pedro Almodóvar, fie că e vorba de oșeanul singuratic coborît în centrul orașului din „epopeea națională” a lui Sergiu Nicolaescu, Clujul din vremea TIFF-ului își păstrează intactă capacitatea de a te lua prin surprindere. Un fel de „bulă” în care totul e cinema, festivalul suspendă autoritar, timp de zece zile, viața obișnuită.

Sau măcar încearcă, pentru că nu ai cum să scapi de vestea comiterii unor noi atentate în Europa: atîta doar că lovitura e cumva atenuată de ceea ce-ai văzut în Cei care fac revoluție pe jumătate își sapă singuri groapa (r. Mathieu Denis, Simon Lavoie). Dacă este adevărat – și este! – că un film răsărit se-anunță încă din primul sfert de oră, atunci acesta chiar că nu pierde nici o secundă. Ecranul rămîne înghețat și nu se petrece nimic-nimic, numai o întreagă mișcare simfonică, lugubru-meditativă, prefațează transformarea a patru tineri neomarxiști din Montréal care refuză lumea așa cum le-a fost dată în ucigași accidentali.

Filmul acesta are șanse să-i scoată din sărite atît pe cei care fac urticarie cînd aud de justiție socială ori de criza capitalismului, cît și pe cei care luptă contra marilor corporații cu ajutorul celui mai recent model de iPhone. Amestecînd realismul în priză directă cu performance-ul contemporan, dar și cu teatrul absurdului (o cină în familie se sfîrșește brusc și rău), cu filmul de dragoste și cu eseul poetizant, Cei care fac revoluție pe jumătate... este toate aceste genuri și nici unul. Eroii săi or fi propovăduind revoluția, dar au a se confrunta în primă instanță cu ei înșiși – pînă la a zgudui ordinea socială, adică, (dez)ordinea individuală e cea care ne ține pe loc.

Aceasta e și principala sursă de tensiune dintr-un film care dă pe-afară de energie, empatie și de inventivitate. “Ce-i mînă pe acești tineri în luptă și ce fel de viitor îi așteaptă?” par să întrebe cei doi regizori atunci cînd, între multele scene de bravură pe care le livrează meșteșugit, inserează secvențe filmate la fața locului, la protestele de stradă din Canada, din Orientul Mijlociu ori de pe Maidanul ucrainean. Sau, dacă vreți, întrebarrea nerostită ar fi “Cînd se transformă idealismul în dogmă și care sunt consecințele”?

Cei care fac revoluție pe jumătate își sapă singuri groapa mai poate fi văzut sîmbătă la TIFF (21:45, Cinema Victoria).

O privire mai “canonică” asupra ideilor revoluționare de stînga e de găsit în prima jumătate a lui Neruda, film pseudo-biografic al cărui punct de plecare îl reprezintă mandatul de arestare emis de autoritățile chiliene în 1948 pe numele lui Pablo Neruda (cel care, după mai bine de două decenii, avea să cîștige Nobelul pentru literatură).

Regizorul Pablo Larraín evită cu succes riscul de-a se fi apucat să șlefuiască o statuie – pe jumătate road-movie neo-noir, pe jumătate jucărie metatextuală, Neruda îl surprinde pe eroul din titlu în carne și oase: își iubește soția, dar asta nu-l împiedică să treacă adesea pe la bordel. Este senatorul și poetul maselor proletare, dar îi beștelește aprig pe tovarășii din partid care-i poartă de grijă. Trăiește pe picior mare, dar e în stare să-i dea haina de pe el unei copile care cerșește.

Trucul folosit cu maximum de efect de către Larraín (minus finalul hollywoodizant și excesiv de melodramatic) este să mute ireverențios accentul și să spună povestea din perspectiva polițaiului care-l urmărește pe Neruda. „Pe jumătate tembel, pe jumătate idiot”, cum îl descrie cineva, copoiul Óscar Peluchonneau îi oferă lui Gael García Bernal posibilitatea unui rol tandru și atașant, puternic influențat de Charlie Chaplin, iar omul a apucat posibilitatea cu ambele mîini. Meritul lui, cîștigul nostru.

Neruda mai rulează la TIFF sîmbătă, pe 11 iunie (20:30, Cinema Republica), însă ar urma să intre și în programul normal al cinematografelor, în această toamnă.

Că totul e cinema dă de înțeles și Mehdi Fard Ghaderi, un regizor iranian care încearcă imposibilul – să povestească, în Nemurire, întreaga viață a unui om într-un singur plan-secvență, de aproape două ore și jumătate, pe parcursul unei călătorii cu trenul – și care, în mare parte, mai și reușește.

Nu e, firește, un experiment nemaiîncercat pînă acum (gîndul se duce relativ repede la Aleksandr Sokurov, iar în trecutul recent am văzut tot în selecția TIFF-ului un alt lungmetraj iranian la fel de ambițios și chiar mai îndrăzneț formal, extraordinarul Fish&Cat).

Însă Nemurire iese în evidență prin simplitatea extremă a ideii (personajele iau parte, parcă, la o halucinantă cursă de ștafetă pe culoarele amintitului tren, timpul se dilată, poveștile se rostogolesc în ritm de halima), prin tonul cald, ba chiar adesea sentimental, și printr-un acut simț al umorului.

Nemurire pornește și se încheie în același loc, cu aceleași personaje rostind aproape aceleași replici – în timpul care s-a scurs, însă, o lume întreagă s-a sfîrșit.

Filmul mai poate fi văzut marți, de la 11:45, la cinematograful Victoria.