TIFF 2017: Competiția (partea a doua) – The kids are not alright

Filip Standavid, corespondent Europa FM la TIFF

Plouă (și) la Cluj în aceste zile – îndîrjit, insistent și temeinic, încît îți vine să glumești ca Ellen DeGeneres pe scena Oscarurilor: “Vremea e groaznică, rugați-vă pentru noi”!

Adevărul e că, în afara mutării unora dintre proiecțiile în aer liber la adăpostul sălilor tradiționale, ploaia simplifică semnificativ opțiunile – cum nu e rost de pierdut vremea la taclale, pe terasă, nu poți decît să vezi și mai multe filme. Sau să-ți închei socotelile cu filmele din competiție și să începi pariurile pentru sîmbăta premiilor.

Toată lumea e obsedată de <<desenul din covor>>, de ideea care leagă filmele dintr-o secțiune sau alta”, povestea acum cîțiva ani Mihai Chirilov, directorul artistic al TIFF-ului. E greu de crezut că selecționerul vreunui festival mare (nu ne referim la cele specializate, “de nișă”) se-apucă să-și facă listele în funcție de vreo temă sau alta.

Dar cîteodată lucrurile se leagă de la sine, iar discuția din ce în ce mai încordată despre noțiunea de familie din această perioadă pare să se poarte și prin intermediul competiției de la TIFF de anul acesta. Cîteva însemnări, deci, despre încă vreo cîteva dintre filmele care concurează pentru Trofeul Transilvania.

Hounds of Love

Australianul Tortura poartă, în limba lui de-acasă, un titlu făcut celebrissim de cîntăreața Kate Bush – Hounds of Love -, iar pentru amatorii de muzică indie mai sunt ascunse vreo cîteva cadouri în punctele-cheie (Nick Cave, Joy Division): sunt printre puținele concesii pe care le face publicului acest lungmetraj, un film de gen – thriller psihologic (psiho-sexual, mai degrabă) – care pornește de la răpirea unei adolescente ca să investigheze cu meșteșug relațiile de familie și natura dorințelor noastre cel mai adînc ascunse.

Stilizat pînă-n vîrful unghiilor, asamblat milimetric și jucat fără rest de către cei trei actori care formează grupul central de personaje, Tortura te duce pe un teren cunoscut ca să te-arunce în necunoscut: „tortura” propriu-zisă, actul de violență pe care-ai fost condiționat să-l aștepți în prim-plan, se petrece off camera, în afara cadrului: mintea ta umple spațiile lipsă.

Teren de joacă

În dreapta cadrului, în plan mediu, se petrece însă actul de o cruzime și o gratuitate înfricoșătoare din Teren de joacă – lungmetrajul polonezului Bartosz M. Kowalski e în mod categoric și evident influențat de teroriști psihologici precum Michael Haneke: umbra amuțitorului Funny Games plutește asupra acestui film, dar el reușește să treacă dincolo de imitație sau de omagiu.

Protagoniștii sunt cîțiva elevi de clasa a șasea, în ultima zi de școală: ceva din comportamentul fiecăruia nu miroase-a bine, fie că e vorba de rujul întins pe față de puștoaica mai durdulie, de chinuitul unui cîine sau de palmele administrate brusc tatălui paralizat de care unul dintre eroi a avut grijă întreaga dimineață.

Conversația, jocurile (mai mult sau mai puțin) crude, ceremonia de sfîrșit de an școlar, toate trebuie fotografiate, înregistrate cu telefonul mobil, surprinse de camerele de supraveghere – iar meritul Terenului de joacă stă în dozajul tensiunilor subterane, mascate sub cele mai banale gesturi.

Finalul e dătător de palpitații (și a provocat ieșirea grăbită a cîtorva dintre spectatori), dar întregul e – între altele – în măsură să ducă la cîștigarea Trofeului.

Tații noștri carele sunteți în altă parte

Mexicanul Zeus (r. Miguel Calderón) are o premisă interesantă – un bărbat afabil și cultivat în vîrstă de 33 de ani încă locuiește cu mama și își adoră șoimul de vînătoare, pe Zeus. Dispariția acestuia pune în mișcare îndelung amînata confruntare dintre mamă și fiu. Călătoria psihanalitică promisă în prima jumătate a filmului se precipită însă în cea de-a doua, iar tematica (prilej al unor secvențe onirice inspirate) e tratată superficial.

Piatră pe inimă se concentrează asupra monstrului pubertății, în decorul fantastic al Islandei rurale, și speculează cu folos, cale de cîteva zeci de minute, incertitudinile și avînturile vîrstei.

Ar fi fost rost de-un Virgin Suicides scandinav (sau de ceva mai apropiat de extrem de atașantele povești islandeze din Vrăbii și Noi albinosul, două dintre filmele premiate în anii trecuți la Cluj), dar Piatră pe inimă sfîrșește în redundanță și-n metafore mult prea apăsat subliniate. Ambele filme, cu intrigi și în spații geografice diferite, se înrudesc – între altele – prin ceea ce lipsește din ele: figura paternă.

Simularea

OZN-ul competiției din acest an a TIFF-ului este, însă, iranianul Simularea, o fabulă contemporană și-un artefact pop din soiul celor care nu admit decît două tipuri de reacție: adorație fără rest sau dispreț total.

Patru bărbați strînși în casa celui mai în vîrstă pentru un chefuleț se-ncaieră și sunt duși la secția de Poliție: patru perspective diferite asupra aceluiași eveniment (Rashômon), patru proscriși în „costume” distincte (Portocala mecanică), scenografie minimalistă în culori turbate (Dogville), dialog în viteză (oricare Tarantino) și un delirant și seducător moment coregrafic central, bazat pe remixul unui cîntec de război (acesta reactivează amintirea lui Chapiteau Show, unul dintre hiturile trecute ale festivalului).

Sub forma unei instalații trăsnite de artă contemporană stă ascuns, însă, un excepțional film despre o societate în care codurile sociale sunt sfinte, războiul nu e niciodată departe, iar viața privată aparține tuturor. Ar fi un cîștigător pe deplin meritat al premiului cel mare, dar fanii lui n-o să strîmbe din nas nici la un (mai realist) premiu special al juriului. Sau ar putea să plece cu mîna goală, dar TIFF-arii cu experienţă o să şi-l amintească peste ani și ani.





Ascultă online Europa FM / Descarcă gratuit aplicaţia Europa FM pentru Android sau aplicaţia Europa FM pentru iOS