TIFF 2017: Cine-a omorît Petrila? Și cine l-a ucis pe Adalbert Nagy?

Filip Standavid, corespondentul Europa FM la TIFF

Două documentare cum nu se poate mai diferite – și ca tematică, și ca mijloace – au avut premiera la Festivalul de Film Transilvania din acest an.

Amîndouă pun  întrebări grave și necesare despre felul în care este croită România și despre impactul kafkianului sistem (social, politic și juridic) al locului asupra indivizilor. Amîndouă merită un public cît mai larg și dezbateri oneste.

În Planeta Petrila, regizorul Andrei Dăscălescu își îndreaptă tandra și foarte alerta privire din Constantin și Elena (2009) asupra celor cîteva zeci de mineri care mai rămăseseră angajați la exploatarea din orașul hunedorean, în așteptarea închiderii, și a artistului plastic (și fostului amploaiat, la rîndul său, al minei Petrila) Ion Barbu.

Artă pop pe zidurile unui complex industrial în curs de demolare, festival național de teatru „subteran”, memorabile proteste, la limita dintre activism și teatru stradal, de un haz cumplit și de o tristețe așijderea.

Te temi, pentru o vreme, că vulcanica personalitate a lui Ion Barbu amenință să “confiște” filmul. Însă umorul acestuia – și hotărîrea sa de a căuta alternative “ecologizării” zonei prin demolarea unor monumente de arhitectură industrială – sunt dublate cu naturalețe de umorul negru al minerilor, de solicitudinea femeilor care-l ajută la croitul costumelor, de durerea pioasă cu care oamenii contemplă un “Zid al Plîngerii” conținînd numele celor care-au murit la Petrila.

Mai puțin necesare sunt unele (nu toate!) momente muzicale, menite să stoarcă și mai multă emoție din spectator – or, atunci cînd unui bărbat în toată firea i se umplu ochii de lacrimi pentru că locul în care-a muncit o viață nu mai este sau atunci cînd minerii se recomandă drept viitori șomeri cantitatea de emoție e îndestulătoare.

Lipsesc, de asemenea, din Planeta Petrila o contextualizare mai amplă a situației localnicilor (pînă la urmă, magazine cu marfă la mîna a doua – haine și mobilă – sunt de găsit pretutindeni în țară) și o chestionare explicită a “modelului de dezvoltare” de după 1989, cel care a făcut din România statul european cu cel mai ridicat nivel al sărăciei relative.

Însă acestea ar fi dus, cu siguranță, la un documentar cu totul diferit – Planeta Petrila e fotografia intens colorată a unui moment de incertitudine, atenuată doar de licărul unei speranțe: s-ar putea și altfel.

Filmul mai poate fi văzut la TIFF astăzi, la ora 14:00 (la Universitatea Sapientia) și va fi difuzat spre sfîrșitul acestei luni de postul de televiziune HBO.

Dacă Planeta Petrila știe care-s băieții buni și care sunt ceilalți, Procesul nu are parte de un așa noroc.

Subiectul – Mihai Moldoveanu – este oficial condamnat pentru crimă (asasinarea unui taximetrist orădean, Adalbert Nagy, în 1995; în exact aceeași seară, un al doilea șofer de taxi a fost agresat și tîlhărit de doi dintre cunoscuții lui Moldoveanu). Fostul ofițer MapN a executat cea mai mare parte a pedepsei de peste 20 de ani de închisoare, a fost eliberat condiționat relativ recent și continuă să se declare nevinovat și victimă a unui proces (a unui șir de procese, mai exact) incorect.

Realizat de Ileana Bîrsan și de Claudiu Mitcu, Procesul evită capcana partizanatului și a simplificării excesive: cazul e al naibii de încurcat (așa că privitorul trebuie să fie mereu “în priză”), mărturiile celorlalte două persoane implicate lipsesc, reprezentanții Procuraturii, judecătorii și criminaliștii refuză să se pronunțe.

Conștienți că perspectiva riscă să fie unidirecțională (deci fatal incompletă), Bîrsan și Mitcu aleg să strîngă fiecare bucățică de informație disponibilă, să urmărească ședință cu ședință mersul procesului și să se întrebe, laolaltă cu spectatorul, cum pot fi ignorate sau eliminate probe în favoarea acuzatului, ce indică omisiunile și “inovațiile” din cursul anchetei inițiale și ce-ar putea să indice omisiunile sau dezvăluirile cu jumătate de gură ale lui Mihai Moldoveanu din propria poveste.

Bazîndu-se în parte pe obișnuitele interviuri cu împricinatul și pe secvențele filmate la tribunal, la arestul Poliției Capitalei ori în ziua eliberării, Procesul apasă însă semnificativ și extrem de curajos pedala atunci cînd utilizează ca atare materialele filmate de arhivă.

Frisonantă de-a dreptul e o “reconstituire” din 1996 pe parcursul căreia Moldoveanu își semnează, de fapt, propria condamnare – nu poți fi sigur nici măcar pentru o secundă de verdicitatea celor spuse de toată lumea în respectiva înregistrare video, iar rezultatul este ceea ce englezul numește un film “mind-bending” (care-ți pune creierii pe moațe), un comentariu exasperat asupra imposibilității stabilirii adevărului: imaginile trădează, dar altceva decît încă o succesiune de imagini (filmul de-acum) nu avem la dispoziție.

Procesul depășește astfel cu mult convențiile genului (oricum, orice documentar care-și merită numele mai degrabă pune întrebări decît să ofere răspunsuri) și își chestionează perplex propriile metode, practici și limitări. În cea mai tensionată sesiune de întrebări și răspunsuri la care-am asistat de cînd merg la TIFF, realitatea bezmetică în care ne ducem cu toții zilele a mai sărit  – încă o dată! – din ax atunci cînd chiar subiectul documentarului i-a întrebat pe realizatori de ce au făcut acest film. Aș oferi eu un răspuns tardiv: de ce facem orice lucru? De curiozitate.

Procesul mai poate fi văzut mîine, pe 10 iunie, de la ora 12:00, la Universitatea Sapientia din Cluj.





Ascultă online Europa FM / Descarcă gratuit aplicaţia Europa FM pentru Android sau aplicaţia Europa FM pentru iOS