TIFF 2016: Sion Sono

Filip Standavid, corespondentul Europa FM la TIFF 2016

Sunt multe lucruri bune pe care Festivalul Internațional de Film Transilvania le face cu încăpățînare: educație prin film, de pildă – copii crescuți cu jocuri video au stat cu gura căscată la Cinepiano, o colecție de fragmente din filme mute cu acompaniament live, exact ca la începuturile cinematografiei.

Taxi Driver, apoi, filmul-șoc al lui Martin Scorsese cu un electrizant Robert de Niro în rolul principal, a rulat într-o copie restaurată digital în plin centrul Clujului, în Piața Unirii, într-o proiecție cu 1,500 de spectatori.

Și, deloc de neglijat, Clujul pare să fie în momentul acesta singurul oraș din România care sfidează voios defetismul celor convinși că lumea nu mai are de ce să se ducă la cinema, de vreme ce totul e de găsit pe Internet: sala Republica, una dintre cele mai mari din țară, a fost renovată cu mai mulți ani în urmă, un cinematograf de cartier precum Mărăștiul e la fel de confortabil și de bine pus la punct precum unul proaspăt deschis, iar Cinema Dacia, după mai multe neînțelegeri și  încurcături, e și el redeschis.

Printre numeroasele idei de apreciat (și de replicat, poate) pe care le are TIFF-ul se numără prezentarea unor retrospective ale unor regizori iconoclaști, provocatori cu metodă și niciodată profeți la ei acasă.

Este cazul lui Sion Sono, un regizor radical chiar și după standardele cinematografiei asiatice.

Extrem de prolific (aproape 50 de filme în carieră, dintre care cinci numai anul trecut), omul recunoaște cu seninătate că nu e foarte popular în Japonia natală. Zece filme rulează în retrospectiva care îi este dedicată la Cluj, am apucat pînă acum să văd șase dintre ele, și unul nu seamănă cu celălalt.

https://www.youtube.com/watch?v=hdL3p-QfDi8

Cîteva trăsături comune există, însă, în filmele lui Sion Sono: o sensibilitate pop împinsă la extreme,  inocența personajelor (chiar și-atunci cînd ea se pierde în mod brutal) și, dacă am privit eu atent, o constantă preocupare pentru cuvîntul scris, pentru persistența și importanța literaturii – abundă referințele mai mult sau mai puțin evidente la marile cărți ale omenirii.

Altfel spus, deși se folosește de mijloacele prezentului, Sion Sono lasă impresia unui tradiționalist care subminează convențiile mai tututor genurilor cinematografice pentru a spune povești morale și pentru a lansa avertismente.

Este cu siguranță cazul filmului Vinovat de iubire, un neo-noir preocupat de viețile duble și de șubrezimea relațiilor de cuplu în contemporaneitate: filmul împrumută cîte ceva din structura Castelului lui Kafka pentru a investiga dorințele cele mai ascunse ale lui Izumi, o soție-model care se refugiază din viața de familie în prostituție.

Amestecul de genuri este aiuritor: treci de la amintitul noir la gore, de la comedia dadaistă la drama pursînge și ești silit să reacționezi constant, să evaluezi ceea ce se întîmplă pe ecran și să faci efortul de a pricepe.

Conceput ca o serie de lungi și extrem de amănunțite monoloage, Cina lui Noriko tot despre viața de familie tratează: mai exact, despre două fete care fug de-acasă ca să se angajeze într-o afacere ciudată: pentru aproximativ cîte o oră, pretind contra cost c-ar face parte parte din familia cuiva care-a pierdut un copil sau a cuiva care a fost părăsit de iubită, și-așa mai departe.

Cina lui Noriko are aspect de basm și ambiții de Halima, dar și o delicatețe nețărmurită față de personajele sale: funcționează (și, din cîte înțeleg, cu această intenție a și fost scris) ca prim episod al poveștii din Clubul sinucigașelor, care ce promite aia oferă – o primă scenă în care nu mai puțin de 54 de fete de școală se-aruncă simultan în fața metroului.

Cumva înrudit (dar și, aș spune, explicit și violent feminist) este Leapșa, care pornește prin a sfîrteca vreo alte cîteva zeci de corpuri: pe cele ale elevelor aflate într-un autobuz școlar căruia i-a pus gînd rău un vînt ucigaș. N-ar trebui să fie amuzant și totuși este: pînă la urmă, vorbim despre o convenție (filmul grindhouse) pe care nu te silește nimeni s-o accepți. Dacă treci însă peste șocul inițial vei avea parte de un film extrem de inventiv și de energic, de vreo cîteva cadre imposibil de uitat și, după cum spuneam, de o poveste morală ca la carte.

În fine, chiar dacă pare imposibil, Pace și dragoste e un film pe care l-ar putea vedea și copiii, în care Moș Crăciun e un vagabond care locuiește prin canale și care strînge toate jucăriile pe care lumea le consideră de prisos și toate animalele de pripas. Cînd o țestoasă mărunțică începe să tot crească, să te ții: proprietarul său din lumea de-afară devine celebru. Pe aproape întreg parcursul filmului mi-am spus că îl pîndește un remake hollywoodian – mi-a trecut atunci cînd țestoasa a început să cînte pițigăiat și mai ales atunci cînd s-a transformat într-un soi de Turtlezilla dărîmînd totul în cale.

https://www.youtube.com/watch?v=LwpbqEqZLcc