TIFF 2016: Sieranevada

Filip Standavid, corespondentul Europa FM la TIFF 2016

În Sieranevada, film primit cu ovații la premiera națională de la Festivalul de Film Transilvania, Cristi Puiu reunește România întreagă într-un apartament de bloc, la parastasul unui cap de familie.

Fără să renunțe la nimic din rigoarea și din radicalismul viziunii sale, regizorul român livrează o comedie la care sala hohotește cum nu s-a mai întîmplat, parcă, de la A fost sau n-a fost? încoace și își cimentează statutul de „naș” al cinematografiei locale contemporane, cum îl numea o publicație străină. În ceea ce mă privește, omul e pur și simplu cel mai important artist român al acestor vremuri.

Senzația apăsată de real, de imediat, se instalează aproape din primele secunde, cînd recunoști statuia din București a lui Mihail Kogălniceanu, privind în lungul Bulevardului Elisabeta în vreme ce Lary (Mimi Brănescu) se tot străduiește să parcheze pe o străduță sufocată de mașini din apropiere: trebuie să lase copilul în grija altcuiva, să-și calmeze soția care-i caută întruna în nod în papură și să mai și ajungă la timp la parastasul tatălui.

În aceeași scenă, banală, „ca-n viață”, se strecoară însă și prima tușă absurdă, senzația de supra-real și de cosmocomicărie – ne-am obișnuit în așa hal să ne fie greu în trafic încît nici nu mai observăm cît de amuzant poate să fie să-ți lași nevasta și copilul în zloată și să te-apuci să dai ture cu mașina doar ca să sfîrșești aproape în același loc.

Iar acesta, după cum spuneam, e doar începutul: urmează mai multe starturi false, așteptări și amînări ale unor ritualuri (slujba religioasă, îmbrăcatul unui nepot într-un costum al decedatului, pusul mesei), pe parcursul cărora familia lărgită face ce fac toate familiile în asemenea împrejurări – umple timpul cu gesturi mărunte, discută despre cîte-o știre, răbufnește din te miri ce, rîde, se chinuie cumplit și se căinează. Sieranevada se desfășoară în acești „timpi morți”, în ceea ce – la nouă regizori din zece – nici măcar n-ar intra în film.

Această „estetică a elipsei”, pusă abitir la treabă, e prezentă în lungmetrajele lui Cristi Puiu de la bun început, de la Marfa și banii încoace: și aici e treaba ta să stabilești relațiile dintre personaje, să observi cine e fratele cui și ce caută o tînără femeie („pierde nopțile prin Control” e singurul amănunt biografic pe care-l afli) la parastas cu o croată aproape leșinată.

Numele bărbatului pentru a cărui veșnică pomenire se roagă familia, Emil, e rostit după mai bine de o oră, iar figura lui este invocată pentru prima dată de o fostă activistă a PCR care se-ncaieră cu o tînără mamă cu simpatii monarhiste („Dumnezeu nu doarme!”, constată malițios aceasta din urmă atunci cînd bătrînei îi varsă cineva ciorba în poală).

Din punct de vedere narativ, amînarea parcă perpetuă a unui deznodămînt aduce aminte de Beckett sau de Buñuel, zig-zagul printre personaje și ritmul de sîrbă dadaistă m-au dus cu gîndul la Urmuz, iar în atenția asupra micilor detalii ale unor vieți obișnuite nu puțină lume  a văzut influențe ale marilor prozatori ruși.

Dar de fapt nici n-ai nevoie de astfel de proptele, întreg filmul este Puiu 100%: bubuie viața pe ecran de ai impresia că îi știi pe oamenii ăștia dintotdeauna, iar atunci cînd vreunul dintre ei lasă capul în piept ca să scîncească discret sau atunci cînd preotul și diaconii încep să cînte constați că te-ai feștelit la rîndu-ți: la fel ca fiecare dintre membrii familiei din Sieranevada, ai făcut tot ce ți-a stat în putință ca să eviți confruntarea cu teribilul gînd că părinții, bunicii sau unchiul sunt duși pentru totdeauna. 

Cu totul remarcabilă este coregrafia (cuvînt mai bun nu există) utilizată pentru a pune în mișcare acest bîlci al neînțelegerilor, iar directorul de imagine Barbu Bălășoiu trebuie c-a opintit cît pentru șapte vieți – personajele roiesc fără oprire prin cele patru camere ale apartamentului căutînd numai ele știu ce, fratele militar al lui Lary, jucat de Bogdan Dumitrache, se tot lasă așteptat – traficul, din nou traficul! – , unchiul Toni dă buzna pe neașteptate și pornește una dintre cele mai delirante certuri din istoria filmului românesc cu soția lui, o Ana Ciontea toată numai suspine și fleorțăieli.

În întreg haloimăsul, camera de filmat rămîne la nivelul ochilor și pare să-l favorizeze nițel pe Lary, mai mereu cu un zîmbet greu camuflat prin clăbucii bărbii de doliu. E cu adevărat nedrept să menționezi doar cîteva nume (întreaga trupă actoricească e redutabilă, eu unul m-am bucurat grozav să-l văd atît de bine distribuit pe Rolando Matsangos, un actor mai cunoscut amatorilor de teatru), dar la fel de adevărat e că Mimi Brănescu face, în Sieranevada, rolul carierei sale de pînă acum. Dana Dogaru, de asemenea, nu trebuie decît să se uite cîș de vreo două ori sau să arunce un „Faceți cum zic, iar pe mine să mă-nmormînați cum știți voi” (citat aproximativ) ca să te pună la colț.

Fotografie la moment a unei Românii în care nimeni nu pare să se mai înțeleagă cu nimeni, deși fiecare crede despre sine că e un om de treabă, Sieranavada surprinde în primul rînd prin gingășia și prin tonul hîtru cu care vorbește despre cîteva dintre cele mai apăsate frici ale noastre.

Cristi Puiu își asumă (încă o dată) fără rest ezitările, spaimele și incertitudinile care ne-apucă pe toți atunci cînd, așezați talmeș-balmeș într-o cameră în care se cîntă „Veșnica pomenire”, nu putem face nimic altceva decît s-așezăm cu sfială o mînă pe umărul celui aflat în față.

Prelungirea firească a acelui gest, atunci cînd – în fine! – vă veți fi așezat cu sarmalele-n față, e să privești peste masă în ochii fratelui, să spui hodoronc-tronc (precum o face, magistral, Bogdan Dumitrache), „Ce bou ești!” și să rîdeți amîndoi ca apucații. Să rîdem, deci – ce altceva am putea face?

 





Ascultă online Europa FM / Descarcă gratuit aplicaţia Europa FM pentru Android sau aplicaţia Europa FM pentru iOS