TIFF 2016: Revoluții

Filip Standavid, corespondentul Europa FM la TIFF 2016

Să zicem că stai într-un București pe cale să răstoarne un dictator, că ai un prieten într-o Budapestă în plin război civil, un altul într-un Cluj tulbure și, în fine, un al treilea care-a fugit în Berlin.

Pare o fantasmă a unui pesimist incurabil, dar dacă Bucureștiul e înlocuit de Cairo și dacă acestuia îi adaugi Bagdadul și Beirutul începi să te-apropii de realitatea din Ultimele zile ale orașului, unul dintre cele mai bune filme din programul acestei ediții a Festivalului Internațional Transilvania.

Khalid Abdallah este una dintre luminoasele figuri care animă documentarul Piața, despre zilele de după răsturnarea regimului condus de Hosni Mubarak.

Regizorul Tamer El Said îl distribuie aici în rol de regizor în căutarea unei case (tocmai ce s-a despărțit de iubita lui, o Laila frumoasă ca-n vis) și îngrijorat pentru soarta mamei spitalizate. Amintiții prieteni sunt, la rîndul lor, cineaști.

Ultimele zile ale orașului este, pe rînd și laolaltă, dramă de familie și poveste de dragoste, documentar metatextual și eseu dedicat orașului Cairo, meditație asupra consecințelor războiului și polemică pe teme de actualitate.

Ce este cu adevărat remarcabil e felul firesc și extrem de emoționant în care se îmbină cadre studiate atent, calofile aproape, cu filmări „din mînă” pe străzile unui oraș din ce în ce mai agitat, confesiunile în prim-plan despre Bagdadul din vremea războiului (așa-numitele „talking heads”) și discuțiile fără vreun plan prestabilit de la terase.

Totul mustește de tandrețe și de sinceritate, chiar și-atunci cînd nu ești sigur dacă urmărești o scenă pregătită dinainte sau una cu totul spontană.

Chiar și ocolurile narative (povestea unui caligraf de peste 80 de ani din Bagdad, amintirile unei realizatoare radio despre tatăl lui Khalid, agitația dintr-un studio de dans, etc.) se integrează fără efort în „poveste”, întregesc peisajul și aduc binevenite nuanțe suplimentare.

Iar în fundal bîzîie întruna orașul Cairo, seducător și exasperant în aceeași măsură (îi și spuneam unui prieten că îmi aduce puternic aminte de Bucureștiul de-acasă: îl iubim, dar ne scoate din minți).

Imaginilor din Cairo li se adaugă, ca într-un manuscris pe care-au intervenit nenumărate mîini, cele din Beirut sau din Bagdad, mărturii despre o epocă apucată de streche: Ultimele zile ale orașului, în ciuda simplității sale, e una dintre cel mai atent elaborate instalații contemporane (să montezi acest film trebuie c-a fost epuizant), e o operă în care ceea ce face realizatorul este la fel de important ca ceea ce aduce spectatorul.

Dintre multele momente memorabile – cine o să mai vadă filmul ar trebui avertizat că finalul o să-l sfîșie! – m-aș opri asupra unei plimbări în mașină, pe la cinci dimineața, după o noapte petrecută în oraș: cîțiva oameni care se distrează încă filmîndu-se reciproc și mutîndu-și în cele din urmă atenția asupra clădirilor și a străzilor goale.

Sunt vreo cîteva cadre acolo care aduc aminte de filme de pionierat precum Berlin, simfonia unui oraș sau Omul cu camera de filmat, dar nu știu de ce mi-a zburat gîndul la Mihail Sebastian, pe care mi-l imaginez izolat într-o cămăruță de pe lîngă Mănăstirea Antim, într-un înspăimîntător București de odinioară, scriind, scriind, scriind. Ce altceva ar putea să facă în asemenea împrejurări un om întreg la minte?

https://www.youtube.com/watch?v=IVBvKaWGFbQ

Înrudit tematic este Cum deschid ochii (r.Leyla Bouzid), proiectat la TIFF în cadrul competiției internaționale.

De această dată, ne găsim la începutul Primăverii Arabe, în Tunisia de la sfîrșitul lui 2010: revoluția prin ochii unei copile de 18 ani care cîntă punk arăbesc în loc să dea admitere la medicină, se ceartă cu mama și se îndrăgostește lulea.

De ce-ar vrea Poliția să intervină? Păi tocmai din aceste motive.

Sau, după cum spune unul dintre personaje, „Cu toții avem probleme, doar de-aia ne-am apucat să facem muzică”, o replică pe care chiar mi-aș dori s-o audă vreo trei sferturi dintre trupele românești, prea ocupate să se admire-n oglindă ca să mai privească atent în jur.

Cum deschid ochii este un film inegal și melodramatic, în tușe groase și cu intrigă standard (nimic nu te ia cu adevărat prin surprindere), însă debordează de energie și e hotărît să celebreze o libertate greu cîștigată de o națiune mică, dar curajoasă: nu poți decît să saluți un astfel de demers.

Cît pe ce să uit: filmul are și o coloană sonoră proaspătă și inventivă, protagoniști seducători de-a dreptul și o copiliță extrem de inteligentă în rolul principal – întrebată, după proiecție, ce s-a schimbat în Tunisia după Revoluție, Baya Medhaffar a răspuns scurt: „Eșalonul al doilea al fostului regim a preluat puterea”. Unde-am mai auzit asta, oare?