TIFF 2016: Credință și încredere

Filip Standavid, corespondentul Europa FM la TIFF 2016

Nici nu-ți dai seama cum trece timpul: Festivalul Internațional de Film Transilvania a ajuns deja la jumătate, așa că ar fi cazul să ne ocupăm nițel și de competiția internațională (despre unul dintre titlurile înscrise în cursa pentru trofeu, Cum deschid ochii, am scris aici).

Nu de alta, dar ritmul se va înteți brusc: în scurt timp încep Zilele Fimului Românesc, iar la Cîinii lui Bogdan Mirică, de pildă, deja nu se mai găsesc bilete.

Avertisment: în toți anii mei de TIFF, aproape de fiecare dată am reușit să ratez cîștigătorul competiției, pe care îl recuperez de obicei cu ocazia proiecțiilor din București – am un nas ceva mai bun pentru Premiul Juriului. Așadar, observațiile care urmează nu sunt sub nici o formă niște previziuni: nici măcar nu mai încerc să-mi imaginez cum o să arate palmaresul.

Tikkun (r. Avishai Sivan) a tăiat ca un măcelar kosher publicul în două: cei care l-au adorat și scepticii (mă număr printre aceștia din urmă).

Într-o familie de evrei ultraortodocși, băiatul cel mare trece printr-un grav accident domestic, iar tatăl reușește să-l resusciteze, spre uluirea echipajului de pe Ambulanță.

Dar dacă în felul acesta s-a opus voinței Domnului?

Și de ce, odată readus la viață, Haim-Aaron începe să se poarte ciudat, să lase impresia că sfidează regulile stricte ale credinței strămoșești, ba chiar – cine știe? – să-și piardă respectiva credință?

Tikkun urmărește meticulos și cu delicatețe criza prin care trece familia, însă simbolistica lui poate să te facă să-l pierzi pe drum dacă nu ești cît de cît în temă cu preceptele iudaismului. Ai de-a face ori cu exces de metafore și cu extrem de improbabile coincidențe, ori cu opțiuni stilistice parcă prea evidente: e filmat în alb-negru, de pildă.

Prea limpede nu e nici asupra cui se concentrează narațiunea – inițial, ai impresia c-ar fi vorba despre conflictul dintre impulsurile firești ale unui tînăr student și educația extrem de strictă pe care-a primit-o, dar pe la jumătatea filmului figura paternă pare să confiște atenția și devine cea care duce lucrurile mai departe.

Or, ezitările de acest fel contravin esteticii austere (să zic “minimaliste”?) a întregului lungmetraj.

Fără să ducă lipsă de momente inspirate  sau tulburătoare – cele mai multe au de-a face cu tot mai apăsata curiozitate a lui Haim-Aaron legată de corporalitate – , Tikkun virează de asemenea în secvențe oniric-suprarealiste care par smulse dintr-un alt tip de film.

Consecința e că ritmul se se frînge, ceea ce-l poate face pe spectator să devină (prea) confuz ori indiferent. Cei răbdători, însă, vor găsi destule motive să admire efortul regizorului Avishai Sivan.

Cît despre structura altui film din competiție (Vrăbii, al islandezului Rúnar Rúnarsson), aceasta este una aproape fără greșeală.

Omul tot o poveste despre confuzie și despre maturizare spune, dar, în loc să încerce să reinventeze apa caldă, se mulțumește să o fiarbă competent.

Avem, carevasăzică, etapele aproape obligatorii într-un astfel de film: relația disfuncțională cu tatăl alcoolic, povestea de dragoste care pare imposibilă, nevoia de a face la un moment dat o alegere care știi că îți va marca tot restul vieții.

Rúnarsson lasă lucrurile să se lege de la sine, fără farafastîcuri și fără emfază: se concentrează asupra protagonistului, Ari, interpretat de un foarte talentat tînăr actor – pe figura lui, adesea suprinsă în prim-plan, se citesc atît încordarea adolescenței, cît și tandrețea intensă a acelei vîrste.

Personajele secundare, la rîndul lor, sunt oameni în carne și oase, nu proptele narative, iar scenariul reținut și economicos le dă acestora posibilitatea să ți se strecoare pe nesimțite sub piele.

Taman cînd te pregătești să constați că ai mai văzut acest tip de film și că ai idee încotro se îndreaptă el, vine incidentul care electrocutează intriga și care te țintuiește-n scaun: realizată aproape pe muțește și cu o remarcabilă economie de mijloace, scena emoționează, sperie și dă speranță în același timp.

Aceasta este, cu alte cuvinte, ștampila unui regizor cu totul stăpîn pe meșteșugul său, care-și vede de treabă cu ușurința cu care toarce o pisică.

Despre încredere vorbește și danezul de origine iraniană Ali Abbasi, în Shelley.

Un horror după (aproape) toate regulile genului, filmul acesta o are pe afiș pe Cosmina Stratan, pe care regizorul povestește că a distribuit-o după ce a văzut După dealuri, lungmetrajul de-acum patru ani al lui Cristian Mungiu.

Elena, așadar, e o tînără mamă din România care și-a lăsat copilul în grija bunicilor ca să strîngă bani pentru un apartament.

Ea acceptă să devină mamă-surogat pentru un cuplu care trăiește izolat, în vîrful dealului (cît pe ce să-mi scape din nou un “după dealuri”), cultivă legume “bio” și refuză electricitatea.

Firește că lucrurile iau o turnură neașteptată și că, mai devreme sau mai tîrziu, se lasă rău.

Dar, ca orice horror care își merită numele, Shelley este mai interesat de subtext decît de efectele speciale ori de montajul spăimos de sunet.

În cazul de față, aș zice că este vorba de relația încă neașezată dintre răsăritul sărac al Europei și vestul nu chiar atît de sigur pe sine și de inevitabilul conflict pe care întîlnirea celor două spații îl va produce.

Filmul reușește cam pe jumătate, dacă e să fiu sincer, și durează ceva pînă cînd se hotărăște să pornească de-adevăratelea. Și s-ar prea putea ca, în ciuda spaimelor și a nesiguranțelor pe care le exploatează, șocul cel mai mare să fie sfîrșitul cît de cît optimist al întregii povești.

https://www.youtube.com/watch?v=M_3Zx2L9obQ

 

 





Ascultă online Europa FM / Descarcă gratuit aplicaţia Europa FM pentru Android sau aplicaţia Europa FM pentru iOS