TIFF 2015: sălbăticii argentiniene

În preajma clădirii din fotografie, chiar lîngă Biserica Romano-Catolică Sfîntul Mihail, lumea se strînge puhoi vreme de zece zile: sunt proiecții de film în aer liber, la cel mai mare festival de film din România și unul dintre cele mai importante din regiune – TIFF.

Deschiderea din 2015 s-a făcut cu Relatos salvajes (Povești trăsnite): o comedie neagră, dar neagră-tuci, despre cîțiva oameni ajunși la capătul răbdării.

Un film argentinian în care românii vor recunoaște instantaneu cel puțin două situații: încăierarea de pe o autostradă (mama tuturor încăierărilor, de fapt) și amocul care-l apucă pe un inginer a cărui mașină e ridicată pentru parcare neregulamentară de vreo trei ori în tot atîtea zile.

Regizorul Damián Szifron, tăbăcit în televiziune, și-a găsit doi producători care par să-i fi dat (surpriză!) mînă liberă: pe frații Pedro și Agustín Almodóvar.

Iar omul nu s-a dat în lături de la aproape nimic: încă din primele minute, un pilot de avion trîntește voit aparatul în care i-a strîns pe toți cei care l-au dezamăgit în vreun fel sau altul. Te trece repede un frison, iar în minte îți răsare un singur cuvînt (Germanwings), dar n-apuci să te dezmeticești: o ospătăriță a cărei familie a fost făcută țăndări de un mafiot are ocazia să-i servească acestuia o cină un pic prea „condimentată”. Dar ce te faci cînd la masă se-așază pe neașteptate și băiatul respectivului mafiot?

Szifron nu caută explicații savante, nu teoretizează și nu trage concluzii în locul spectatorului – își vede liniștit și metodic de treabă (ce-i drept, unele episoade sunt mai reușite decît altele) și te lasă pe tine să rîzi zgomotos în timp ce-ți vine să te crucești. Relatos salvajes intră pe 12 iunie în programul normal al cinematografelor: un film de public, dar care nu ia publicul de prost chiar e ceva rar.

 

Jauja, în schimb (r. Lisandro Alonso), nu caută să-i mulțumească decît pe cei dispuși la niscaiva eforturi. O avea o vedetă, pe Viggo Mortensen, în rolul principal, dar asta e singura concesie.

Filmul e turnat într-un format demodat (4:3), se cam zgîrcește la dialoguri și înaintează foarte agale.

Dar, pentru o bună bucată de vreme, Jauja lasă impresia c-ar respecta regulile narațiunii clasice: în primul act, cîțiva soldați de diverse naționalități, în Patagonia sfîrșitului de secol XIX, înnebunesc de dragul copilei adolescente a unui căpitan danez. E destulă teatralitate în gesturile și-n conversațiile lor (aș zice că unele sunt aproape beckettiene), dar starea se schimbă brusc, iar filmul se transformă într-un pseudo-western atunci cînd copila respectivă fuge cu o ordonanță, iar tatăl pornește s-o caute. În fine, drama omului care și-a pierdut copilul într-o țară străină și neprietenoasă virează accelerat în fantastic ( ba mai și face o excursie în contemporaneitate) spre final.

Jauja funcționează în primul rînd ca experiență senzorială: formatul „înghesuit” pune ochiul la treabă mai abitir decît în mod obișnuit, montajul de sunet e parte a poveștii, iar adîncimea cîmpului vizual îți umple timpul chiar și-n cadrele în care, de exemplu, tot ce se petrece e că bate vîntul și zburătăcește niște tufe. Dar dacă Lisandro Alonso n-ar fi ținut cu tot dinadinsul să și încerce să dea o „explicație”, o posibilă cheie de lectură, poate c-ar fi fost și mai bine.

 

Explicații nu dă niciodată Două împușcături (r. Martin Rejtman), încă unul dintre filmele incluse în Focusul Argentina de la TIFF 2015.

Dar nici nu are nevoie: filmul e o comedie pe care ori o accepți din prima, ori o trimiți la plimbare. Punctul de plecare, dintre toate cele imaginabile, e tentativa de suicid a unui tinerel de 17 ani. Mariano se-mpușcă de două ori în primele zece minute ale filmului, de-ți sare inima din piept de teamă c-ai și pierdut personajul principal.

Dar băiatul supraviețuiește – un glonț i-a „șters” fruntea, iar celălalt i-a dispărut în mod misterios prin corp.

Urmarea e greu (și inutil) de rezumat. Să spunem doar că include un cvartet de suflători în dificultate (Mariano al nostru cîntă la flaut, dar glonțul rătăcit prin corp îl face să emită sunete nedorite), telefoane mobile de pe vremea lui Pazvante pe care e imposibil să le oprești și care par să aibă voință proprie, și o destul de elaborată analogie între felul în care arată ciobăneștii germani și reprezentările Fecioarei Maria în credința catolică: pare o blasfemie, e doar o poantă.

Firește, dac-ar fi doar o colecție de momente absurd-amuzante, Două împușcături s-ar ofili repede.

Dar așa eliptic și înșelător cum ni se-arată, filmul ăsta întreabă, între altele, ce s-o fi întîmplat cu lumea de nu pare mișcată din loc nici măcar de faptul că un puștiulică a-ncercat să se omoare. Personajele trec prin viață ca niște zombies, vorbesc aproape fără excepție pe un ton plat și monoton și par să fi uitat noțiunea de emoție. Iar în fundal, celularul sună, sună, sună… Mai bine nu răspunzi, aproape sigur e un telemarketer care încearcă să-ți vîndă ceva de care n-ai nevoie.