TIFF 2015: pe tăcute (sau aproape)

Reprize scurte (Short Plays, film colectiv)

Habar n-am de fotbal și nu înțeleg nici picat cu ceară cum e posibil ca o competiție sportivă de cel puțin 90 de minute să se poată termina cu scorul de zero la zero.

Dar fără suflet pretind că nu sunt și vreau și eu, ca tot omul, „să fie bine, ca să nu fie rău”.

Așa se face că, taman de ziua de naștere a lui Steven Gerrard (după cum am fost informat ulterior), am nimerit la filmul colectiv Reprize scurte, coordonat de mexicanul Daniel Gruener.

Omul e tot numai un zîmbet, dar și un monument de voință: a strîns 30 de alți regizori și i-a mobilizat să facă fiecare cîte un scurtmetraj care să reprezinte cîte o metaforă despre fotbal. Asta a fost prima regulă. A doua: cît mai puține vorbe sau nici una, dacă s-o putea.

Conaționalul său Carlos Reygadas a adunat toată furia pe care-au acumulat-o recent fanii mexicani într-un filmuleț de-un nestăvilit umor despre generații, eșec și speranță – cum o fi să ții Olanda la respect aproape tot meciul doar ca să iei bătaie în ultimele minute?

Gaspar Noé, apucat de streche cum îl cunoaștem, filmează totul din perspectiva mingii și îți dă vertij, în secvența de care s-a ocupat un bolivian apare președintele Evo Morales (care crede că fotbalul și politica nu prea seamănă, deși ar trebui), tailandezul posesor de Palme d’Or Apichatpong Weerasethakul, ca de obicei, e subtil și poetic.

Daniel Gruener însuși a regizat două episoade: unul are o foarte solidă încărcătură politică, în celălalt se confruntă pe teren îngerii și diavolii. Numai arbitru să nu fii cînd pierd cei din urmă!

Dar capac mi-a pus americanul Vincent Gallo, căruia i-a reușit un mini-eseu despre naționalism (și alți demoni) în sport cu o remarcabilă economie de mijloace. Un steag fluturînd – al Americii – , cerul albastru-sticlă, imnul Statelor Unite  cîntat de regizor la chitară rece, în stilul lui Bob Dylan. Titlul filmului: SUA cîștigă Cupa Mondială, desigur.

Test (r. Alexander Kott)

Reprize scurte rulează într-una dintre secțiunile noi de la TIFF, Cuvintele sunt de prisos. Ai zice că filmele în care se vorbește puțin sau deloc au un public restrîns, dedicat și olecuță elitist, dar am fost foarte bucuros să văd o sală plină la Test-ul lui Alexander Kott, un amestec de fantasmă, de comedie și de coșmar istoric (un test nuclear în Kazahstanul sovietic).

Test mizează, ca orice film care știe ce face, pe două-trei lucruri pe care le stăpînește foarte bine: încadraturi într-atît de bine studiate încît par singurele opțiuni posibile, o poveste redusă la esențe – un tată, copila lui cumplit de frumoasă, doi băieți cărora ea le-a căzut cu tronc – și plăcerea (uneori prea evidentă) de-a arăta lucruri, în loc să trăncănești despre ele.

Există, firește, și un substrat politic pe care încă nu cred că l-am deslușit în întregime: nu-mi dau seama dacă e obligatoriu ca fata să-l aleagă pe eroul URSS-ist civilizator în detrimentul băiatului mongol și tradiționalist sau dacă primul dintre ei este, pur și simplu, mai amuzant decît cel de-al doilea. Nu știu de ce trebuia să răsară o stea roșie pe un mormînt și nici în privința sîrmei ghimpate care-i izolează pe eroii noștri nu m-am lămurit întrutotul.

Dar pare c-aș căuta cu tot dinadinsul noduri în papură – Test se revendică, între alții, de la Chaplin și Buster Keaton și reușește în mare măsură să își asume cu mîndrie influențele și să le onoreze.

Festivalul punk al lui Zivan (r. Ognjen Glavonic)

De vorbit se vorbește aproape fără întrerupere în Festivalul punk al lui Zivan, un film produs în regim de gherilă care e mult prea atașant, prea direct și prea entuziasmant ca să nu fie de-adevăratelea.

Zivan Pujic trăiește într-un sat uitat de lume din Serbia și fredonează pentru cîteva momente „Sheena is/a punk rocker/Sheeeeena is/a punk rocker” cu un accent slav atît de pronunțat încît ai putea să juri că-și spune propriul nume: Zivan is a punk rocker.

Outsider prin vocație, sărac prin forța împrejurărilor și entuziast cu metodă, omul nostru nu știe ce înseamnă să te descurajezi: și ce dacă mai nimeni n-ascultă punk? Și ce dacă un culturist căruia îi cere ajutorul îi trîntește sec ușa-n nas? Și ce dacă dulgherii cărora le-mparte fluturași habar n-au despre ce vorbește? Omul nici nu-și pune problema ca a șasea ediție a festivalului să nu se țină, ba o mai și face una internațională: invită o trupă din Slovacia.

Turnat parcă dintr-o suflare, dezarmant de sincer și deștept fără emfază, Festivalul punk al lui Zivan dă cu tifla tuturor artiștilor închipuiți de pe fața pămîntului care se plîng că nimeni nu-i înțelege. Cînd cineva îl felicită pe organizator pentru căciuloiul cool pe care-l poartă (cea mai jerpelită căciulă de oaie pe care ați văzut-o într-un film recent) și-l întreabă care e visul lui, Zivan al nostru răspunde dărîmător: „Să strîng destui bani ca să-mi pot lua o căciulă nouă – asta e a bunicului”.

Ah, era cît pe ce să uit: la cea mai recentă ediție a festivalului au participat 12 persoane.