TIFF 2015: Oh, what a day, what a lovely day!

Religiile pop îmi provoacă rîsul (și, cîteodată, mila): nu cred în horoscop, karma sună mai bine în teorie decît în practică, iar „gîndirea pozitivă” e opusul gîndirii. Și totuși, cînd și cînd îmi vine și mie să spun, cu un zîmbet larg pe față, că s-au aliniat planetele și că Universul conspiră să-mi fie bine.

În ziua de marți, 2 iunie 2015, conspirația s-a pus în mișcare cam așa:

Radiator (r. Tom Browne)

Dramă britanică de familie, în competiție la TIFF. Traume nerostite, încordare, un tată tiranic ajuns la vîrsta la care nu se mai descurcă de unul singur și hotărît să nu se mai ridice de pe canapea. Nu știu dacă filmul are un distribuitor în România, dar zău că – promovat cum  trebuie – ar putea să fie o afacere bunicică. Un trio actoricesc fără reproș și, cel puțin în prima parte, un tip de narațiune care privilegiază sugestia, dialogul ironic-detașat (o specialitate britanică, de altfel) și poanta insolită. Filmul încurcă borcanele în ultima treime, virează spre șantaj sentimental și rupe inutil ritmul, dar e bine intenționat și onest și ar putea fi un candidat la premiul publicului.

https://www.youtube.com/watch?v=dv9qaCqznas

Despre oameni și oi (r. Grímur Hákonarson)

Proaspăt cîștigător al secțiunii Un certain regard de la Cannes, filmul ăsta spune o poveste simplă cu mijloace puține și aduce, din unele puncte de vedere, cu unul dintre primii cîștigători ai competiției de la TIFF, Noi albinosul. Doi frați care nu și-au mai vorbit de 40 de ani sunt siliți să se mai gîndească nițel cînd oile pe care le cresc de generații întregi trebuie stîrpite din cauză c-ar răspîndi o molimă. Umor islandez (adicătelea ieșit din comun, dar lipsit de ostentație), regie reținută și un ultim cadru care ridică brusc, semnificativ și fără menajamente încărcătura emoțională de pînă atunci.

https://www.youtube.com/watch?v=2oYcjlI2HK0

Cușca de sticlă (Agusti Villaronga)

Iar apoi se pornesc greucenii: spaniolul Agusti Villaronga, unul dintre invitații speciali ai acestei ediții a festivalului clujean, te face să-ți fie rușine că nu știai nimic despre el pînă acum. Cușca de sticlă are aproape 30 de ani de la premieră, se laudă cu Marisa Paredes pe afiș, și tratează cu mijloacele filmului horror abuzul, în diverse forme, asupra minorilor.

Lungmetrajul spaniolului îmbracă și o haină ideologică (un doctor nazist țintuit într-un plămîn artificial devine cobaiul celui care-a fost martorul ultimei sale crime), dar orice tip de tiranie poate să fie considerată ținta lui Villaronga. Scăldat într-un albastru electric care virează pe nesimțite în tonuri de gri, Cușca de sticlă e ceea ce se numește un film fără „burți” – nu există nimic inutil, nu se pierde nici un moment. Iar finalul, la limita dintre teroare și farsă, e de-a dreptul amuțitor.

Camera interzisă (Guy Maddin, Evan Johnson)

Odată ce-am văzut Cușca de sticlă mi-am zis „Gata, ăsta e, pentru mine, filmul ediției”. M-am dres cu o cinzeacă scurtă și-am intrat înapoi în cinema, la Camera interzisă.

Cînd am ieșit după aproximativ două ore din sală, cu mintea ferfenițită, mă răzgîndisem.

Camera interzisă e ceea ce s-ar fi întîmplat dacă Luis Buñuel, Salvador Dalí și Georges Méliès ar fi avut cum să facă un film împreună (de decoruri, să zicem, s-ar fi ocupat Marcel Iancu).

E o Șeherezadă dadaistă care-a scăpat la punga de hașiș a sultanului, un basm-în basm-în basm imposibil de rezumat ori de povestit și o dezmățată instalație contemporană dedicată filmelor mute, cele în care totul era de descoperit și în care s-a și descoperit totul.

Să alegem la întîmplare: un bărbat obsedat de fundurile doamnelor e supus unui nesfîrșit șir de lobotomii, pînă cînd creierul îi devine „neted ca un fund de bebeluș”, echipajul unui submarin în pericol de sufocare se-ndoapă cu clătite (conțin bule de aer și pot prelungi astfel viața), Lupii Roșii (niște tîlhari cu adăpostul în peșteră) o răpesc pe Margot: Margot scapă grație unui vis, doar ca să devină amnezică și să rătăcească prin restul filmului întrebîndu-se, năucă, „Cine sunt eu”?

Dacă există un „desen în covor”, dacă Guy Maddin are vreun măiastru plan (precum unul dintre personajele sale) cred că numai el știe.

Dar cînd vine vorba de un astfel de film, eu cred sincer că sursele locale ne sunt de mare ajutor. Într-o eră dominată de staruri, filme, jocuri și melodii prelucrate industrial, Camera interzisă e într-atît de alăturea cu drumul încît parcă numai Urmuz al nostru poate să-i facă dreptate. Dacă mai țineți minte, Ismaïl, personajul său, „e compus din ochi, favoriți și rochie”. Dar ce contează e altceva: „se găsește astăzi cu foarte mare greutate”.