TIFF 2015: menajeria lui Seidl

În piviniță (r. Ulrich Seidl)

Șocul și perplexitățile de tot soiul sunt, în cinematograful contemporan, specialități austriece. În istoria TIFF-ului, de exemplu, cineva a leșinat la Funny Games (r. Michael Haneke) și nu cred să se fi întîmplat din cauza înghesuielii.

„Ar trebui să recomandăm filmul ăsta oricui i-a plăcut 50 shades of Grey„, mi-a zis chicotind criticul Cristi Mărculescu după proiecția În pivință de la Cinema Victoria. Austriacul Ulrich Seidl a coborît în subsolurile cîtorva conaționali, a pornit camera de filmat (cadru fix peste cadru fix peste cadru fix) și gata. That’s all, folks!, cum s-ar zice.

Destulă lume s-a înfiorat încă din primele minute: un bărbat privește ca în transă la pitonul de cîțiva metri pe care-l ține în acvariu și care e pe cale să pape un rozător alb. Știi ce urmează să se întîmple, urmărești cuminte ce se întîmplă, și tot nu poți să nu tresari cînd se întîmplă.

Iar secvența aceasta e una dintre cele blînde: căci, între altele, îți sunt înfățișate în cea mai puternică lumină practici sadomasochiste hard (care stîrnesc un foarte interesant amestec de reacții dezgustat-fascinate și care nu o dată stîrnesc hohote). Cineva a improvizat un poligon de trageri și poartă discuții cu amicii în care-i numește „primitivi” pe musulmani, cîțiva adolescenți stau grămadă și fumează ca șerpii, un bărbat doarme, altul se holbează, un cîntăreț de fanfară îl adoră pe Hitler și-i șterge portretul cu un pămătuf în culorile steagului Germaniei. Și încă, și încă, și încă…

„Dar care-i chichirezul?”, o să întrebați.  Aș zice că sunt mai multe. Seidl e de multă vreme interesat de penumbre și de tenebre cînd vine vorba de oameni. Ceea ce ascundem de ochii lumii, ceea ce nici cu gîndul nu gîndim să împărtășim pe Facebook, spaimele cele mai adînci și dorințele cele mai aprige sunt materialul lui de lucru.

În plus, aș zice că regizorul austriac e și un mare umanist. Unul care te silește să cauți explicații și care îți provoacă empatia în loc să ți-o cerșească.

Sunt aproape sigur, de exemplu, că nu toate secvențele din În pivință sunt autentice, că doar nu despre un documentar de tip Discovery stăm de vorbă. Dar cred că despre banala și tocita dorință de-a fi iubit (sau despre spaima de-a trăi singur cuc) e vorba atunci cînd un bărbat în toată firea acceptă să spele cu limba toaleta „stăpînei sale”. Femeia care coboară seară se seară să-și sărute și să-și giugiulească păpușile cu chipuri de bebeluș – ce traume o fi încercînd să atenueze? Vînătorul cu o pasiune pentru animalele africane: o fi adevărat că a mîncat orice fel de carne, numai pe cea de babuin nu? 

În stilul său epurat, curățat de zorzoane și de artificii, Seidl reușește și de această dată trucul cel mai cinematografic cu putință: te face să te-ndoiești de propria realitate și de certitudinile tale și să accepți tipul de manipulare de pe ecran. Mai mult, te face să reacționezi pe toată durata filmului, fie că hohotești, că te sperii sau că ți se face silă. Nimic mai ușor decît să consideri că subiecții de pe ecran sunt mai mult sau mai puțin plecați cu sorcova, dar ai grijă: toată sala este menajeria lui Seidl.

 


Ascultă online Europa FM / Descarcă gratuit aplicaţia Europa FM pentru Android sau aplicaţia Europa FM pentru iOS